Dacă pentru călător Ada Kaleh a fost un colț de Rai oriental, pentru insulari a însemnat doar un loc unde luptau să supraviețuiască.

Marele scriitor Jean Bart a fost unul din cei care a descris ce se întâmplă dincolo de peisajul mirific, în „Adevărul literar și artistic“ din anul 1925, text preluat de Institutul de Studii Sud-Est Europene: „Populația turcă, simpatică și calmă, primește cu mare mulțumire vizitele musafirilor de câteva ore. Bieții locuitori necăjiți de sărăcie se plâng cerând necontenit să li se dea un mijloc de trai prin muncă; să facă regia tutunurilor o sucursală, ori să se instaleze un atelier de țesători. Populația de la 700 de locuitori s-a redus la 250, mulți emigrează în orașele industriale din Banat. În zadar s-au plâns, au cerut și au bătut la toate ușile, până azi nu s-a făcut nimic. Deși în insulă au continuu vizite mari, și musafiri puternici au băut multe cafele, au fumat multe țigări și au mâncat o mare cantitate de rahat-locum, cu care i-au cinstit bieții locuitori turci, primind în schimb numeroase și sigure promisiuni. Dar adesea marii musafiri uita și întotdeauna bietul turc plătește.”

„Casele mici dar curate se înșiră de-a lungul câtorva ulițe strâmte dând înfățișarea unui adevărat colț de orașel oriental, cu obișnuitele cafenele în care găsești din belșug tutun, cafea și rahat-lucum. O vegetație bogată, flori și fructe peste tot, îți încântă ochii unele colțuri de peisaj fermecător de pitoresc“, încheie Jean Bart descrierea insulei care a dispărut odată cu construirea lacului de acumulare al barajului Porţile de Fier.

Paradisul străjuit cu sârmă ghimpată

Paradisul dispărut era străjuit cu sârmă ghimpată, iar Dunărea se revărsa de multe ori în gospodării. Cei de pe insula Ada Kaleh, majoritari turci, s-au stabilit în România (la Constanța) sau în Turcia, iar viața lor nu a fost doar înghețată, dulceață și cafea la nisip. Paradisul dispărut pentru totdeauna în urmă cu jumătate de secol era străjuit cu sârmă ghimpată, iar apele Dunării se revărsau nu de puține ori peste micul petic de pământ din dreptul Drobetei Turnu-Severin.

Apa Dunării, păzită de grăniceri

Pervin Halimoğlua copilărit pe Ada Kaleh, iar liceul l-a făcut la Orșova. Era mare când a părăsit insula și își amintește perfect ceea ce a pierdut pentru totdeauna. „Aveam 18 ani când am plecat din insulă, printre ultimele familii, și ne-am mutat la București, acolo unde ni s-a repartizat o locuință. Școala primară am făcut-o pe insulă. Cum eram puțini copii, erau două clase într-una singură. Mama îmi povestea că au fost vremuri când la gimnaziu veneau profesori din București și că exista inclusiv un internat de fete“, povestește insulara.

Casa lor era așezată idilic, pe malul Dunării, dar tocmai acest lucru le aducea și mari probleme. „Înainte de a demara proiectul hidrocentralei, prin fața caselor noastre era sârmă ghimpată. În dreptul fiecărei case exista o mică ușiță, închisă cu lacăt. Când aveam nevoie să luăm apă din Dunăre ca să facem baie, pentru că era mai bună decât cea din fântână, grănicerul deschidea lacătul și apoi îl închidea la loc. Ulterior, când au desființat gardul de sârmă, au montat o sârmă subțire. În cazul în care cineva se împiedica de ea, explodau rachete roșii și imediat se alertau grănicerii. Aveam o vecină care avea o vacă și animalul se ducea la Dunăre să bea apă. Câteodată se mai împiedica și rachetele se activau. Grănicerii confiscau vaca și o duceau la pichet și o returnau doar după ce proprietarii plăteau 25 de lei amendă“, povestește ea râzând.

Un fugar, legat de castan și bătut

Cum ei locuiau pe zona de graniță, au trăit și dramele tuturor celor care au încercat să treacă Dunărea înot pentru a fugi din țară. Pervin își amintește de tânărul care a plătit scump intenția sa de a ajunge la sârbi. „Era într-o seară și parcă îl văd și acuma. Băiatul plecase din zona unde plecau bărcile. Și-a dat drumul în Dunăre, însă curenții l-au adus pe insulă, dar el a crezut că a ajuns la sârbi. Cum nu știa de existența sârmei ghimpate și nici unde se află, s-au activat rachetele de toate culorile, semn că era pericol mare. Imediat, pe insulă a venit o șalupă cu grăniceri de la Vârciorova, o comună situată la câțiva kilometri, pentru a-l prelua pe fugar. Până la anchetă, l-au legat de un castan din parcul de la debarcader și acolo l-au bătut“, își amintește ea.

Pentru localnici , viața curgea idilic, de la sărbătoare la sărbătoare. Toate evenimentele majore din viața unui insular se întindeau pe mai multe zile, fiind invitați cu toții. „Ceremonialul de nuntă ținea o săptămână: începea joi și se termina tot joi, dar săptămâna următoare. Bărbații luau fata de acasă și, pe drum, mai făceau câțiva pași, mai cântau, mai dansau. Și așa o țineau cât era insula. Era invitată toată lumea, fără excepții. Înainte de a lua mireasa, era obiceiul ca familia băiatului să trimită un berbec vopsit, ca să aibă familia fetei ce să gătească pentru musafiri. La fel și cu botezul, tot o săptămână dura“, povestește Pervin.