Soarta Ioanei Radu, cea care mărturisea că ar fi fost șofer, dacă „nu era cântatul”, i- a fost schimbată chiar de o mașină - un accident a marcat-o printr-un handicap ce avea să îi grăbească retragerea de pe scenă și să dea naștere unor zvonuri surprinzătoare.

În plină carieră muzicală, când era solicitată pentru turnee și spectacole în toată țara, un accident pune stop deplasărilor artistice ale cântăreței. Era 1961 când, aflată într-un turneu, Ioana Radu suferă un accident de mașină în urma căruia rămâne cu sechele pe viață ce o vor determina ca, după retragerea de pe scenă, să rămână aproape de publicul larg prin aparițiile televizate.

Târziu, în noapte, se termină spectacolul pe care îl susține alături de alți artiști la Orșova, iar toți membrii ansamblului se pregătesc să pornească la drum cu autobuzul către următoarea destinație, Caransebeș. Ioana Radu se așază „în banca întâi“ și, parcă presimțind ceea ce avea să se întâmple, îl avertizează pe șofer: „Ai grijă, că-i noapte fără lună...“. Bărbatul, încrezător și cu „aer ultraprofesionist“ îi spune: „Las' pe mine!“.

Cumplitul accident

„Automobilul scârțâia din încheieturi, șoseaua bună, farurile tăiau noapta în fâșii. Toată lumea din mașină dormita, obișnuită fiind cu «cântecul nocturn al autobuzului». Clipa, acea clipă, care plutea undeva în eter, mergea probabil cu viteza cailor din motor“, se arată în volumul „Romanța unei vieți. Ioana Radu“. Înaintea accidentului, parcă destinul le-a scos artiștilor în cale un avertisment: o căprioară se oprise în mijlocul șoselei, iar la îndemnul artistei de a o claxona, șoferul răspunde liniștit: „Nu, că se apără singurică... Uite cum fuge!“. După acest mic episod, liniștea se lasă din nou în autobuzul cu marii artiști ai vremii, care încercau să-și recapete puterile pentru următorul spectacol: „Liniștea a cuprins tot spațiul: și mașină, și pădure, și munții din zare. Oboseala a pus voal de mătase peste genele celor ce-au adus azi bucurie celor din Orșova, mâine în alt oraș, poimâine în altă parte și așa mereu, în fiecare seară“. Apoi a sosit acea fatidică clipă în care, „la o cotitură de șosea, unde era un șanț mai scobit ca să apere asfaltul de ape“, roata autobuzului a ieșit de pe șosea, iar pentru artiștii adormiți s-a oprit lumea în loc.

Enescu îmi întinde mâna: «Glasul dumitale face minuni, pe care le doresc și viorii mele... soldații te așteaptă cu nerăbdare... Le-ai pătruns inimile. Asta înseamnă talent!». - Ioana Radu, artist

Ioana Radu s-a trezit direct la spital, unde prima ei grijă a fost dacă au supraviețuit toți, iar a doua a fost vocea. Când a aflat că toată lumea este bine, cu vocea intactă, inclusiv ea, singura ei dorință a fost să își aprindă o țigară, chiar dacă doctorul îi spusese că nu se poate: „Dacă vrei să mă fac bine, dă-mi o țigară“.

Spitalizarea și perioada de recuperare au durat ceva timp, iar artista se chinuia să meargă în cârje, iar mai apoi în baston. În timp ce încerca să își recapete agilitatea de odinioară și să își întrețină vocea și talentul repetând la pian, îmbogățindu-și repertoriul și făcând noi imprimări la radio, zvonurile nu conteneau să apară: „Între timp, pe adresa Radioteleviziunii soseau numeroase scrisori în care o întrebare devenise laitmotiv: «E adevărat că Ioana Radu, în urma accidentului, a rămas fără picioare?»“, se menționează în volumul citat. Redactorul emisiunii folclorice încearcă să înlăture aceste zvonuri și insinuări, însă artista refuză orice propunere „bună pentru Marlene Dietrich și nu pentru o cântăreață“.

Zvonurile. „De ce ne păcăliți?“

Cel care reușește să o convingă să se prezinte din nou lumii nu doar prin voce, ci și prin fizic, a fost actorul Miluță Gheorghiu, care îi promite că va cânta doar două romanțe în cadrul concertului organizat de Radioteleviziune. Însă cele două s-au transformat în paisprezece, iar artista a stat minute în șir sprijinită de pian. Chiar și în acest context, zvonurile nu au încetat să apară, întrucât intrase și ieșise din scenă pe întuneric, iar publicul nu o văzuse mergând.

O a doua încercare de a arăta lumii adevărata stare de sănătate a artistei a fost printr-un recital în timpul căruia stătea pe un fotoliu, picior peste picior „ca astfel că înlăture orice dubiu și întrebări“: „Toate astea ar fi fost bune dacă operatorul ar fi cunoscut acest amănunt esențial și n-ar fi potrivit aparatul de filmare ca solista să apară numai până la... genunchi“.

Telespectatorii nu au putut ignora acest detaliu, cu atât mai vizibil din cauza zvonurile apărute deja, care, desigur, s-au intensificat: „De ce ne păcăliți?“, „Pe cine vreți să păcăliți?“. Ceea ce a pus capăt „curiozităților“ publicului larg a fost o nouă filmare, însă de data aceasta realizată într-un cadru deschis: „cu perechi de tineri care se plimbau pe-o alee într-un parc, în jurul unei bănci pe care stătea la vedere întreagă: Ioana Radu“.

Dacă nu era cântatul, aș fi fost sigur șofer. Ce tare mi-au plăcut mașinile astea cu roți ucigătoare! - Ioana Radu, artist

Povestind cu scriitorul Harry Negrin despre acea perioada neagră din viața sa, Ioana Radu a rememorat un episod semnificativ din timpul războiului, atunci când cânta în spitalele pentru răniți pentru a le mai alina sufletele și durerile: „Într-o zi, când îmi așteptam rândul, văd că se apropie de mine George Enescu urmat de Grigoraș Dinicu. Mă uitam la el cum te uiți la soare... Avea vioara sub braț, gata să intre-n sala cu răniții. Grigoraș îi spune: «Stimate maestre», ea e fata... Enescu îmi întinde mâna: «Glasul dumitale face minuni, pe care le doresc și viorii mele... soldații te așteaptă cu nerăbdare... Le-ai pătruns inimile. Asta înseamnă talent!»“.

În zilele întunecate din urma accidentului, tot cântecul a fost cel care i-a dat Ioanei Radu putere să meargă mai departe, chiar dacă incertitudinile planau asupra carierei ei artistice.

A doua femeie motociclistă din România

Înainte ca teribilul accident să îi schimbe viața, Ioana Radu avea și o altă pasiune, mai puțin obișnuită în rândul femeilor de la acea vreme: motociclismul. Muzicologul Viorel Cosma, autor al volumului „București. Citadela seculară a lăutarilor români“, care a determinat-o pe Ioana Radu să-și împărtășească intimitățile sufletului, mărturisea într-un interviu ce i-a dezvăluit celebra cântăreață: „Am fost a doua femeie motociclist din România. M-am plimbat cu motocicleta toată țara, pe care o cunosc potecă cu potecă“. Iar mai târziu, la împlinirea vârstei de 70 de ani, aceeași femeie plină de farmec și haz lăutăresc mărturisea: „Dacă nu era cântatul, aș fi fost sigur șofer. Ce tare mi-au plăcut mașinile astea cu roți ucigătoare!“. Se spune că și-ar fi obținut permisul în perioada interbelică.

Scriitorul Harry Negrin își amintește în volumul amintit cum o vedea pe Ioana Radu străbătând Bucureștiul „în viteza motocicletei ei, salutându-ne din mers, cu semne izbucnite din mână, care toate spuneau, în felul ei: «mai treceți pe la mine!»“. Despre această pasiune a artistei circulă și o poveste conform căreia, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când Bucureștiul era bombardat, ar fi fugit pe motocicletă spre Ardeal, purtând echipamentul corespunzător, și ar fi înnoptat în casa unei femei care, la prima vedere, se speriase de ea.