Corina Untilă, preşedintele Asociaţiei „17 decembrie a Răniţilor şi Familiilor Îndoliate din Revoluţia din 1989”, a fost înmormântată marţi, 19 noiembrie, în Cimitirul “Rusu Şirianu” din Timişoara, relatează  Adevărul .

Corina Untilă a murit la vârsta de 48 de ani pe 17 noiembrie, cu o lună înainte de ziua în care în Timişoara se va ţine doliu pentru victimele revoluţiei de acum 30 de ani.

Corina s-a născut în data de 10 august 1971, în Timişoara. În seara de 16 decembrie 1989 a hotărât să se alăture luptătorilor împotriva regimului comunist, care se aflau deja în stradă, în Timişoara.

A fost împuşcată în spate şi rănită grav de militari în data de 17 decembrie 1989, la Podul Decebal din Timişoara. Corina Untilă avea pe atunci doar 18 ani.

La iniţiativa ei s-a înfiinţat Asociaţia „17 decembrie a Răniţilor şi Familiilor Îndoliate din Revoluţia din 1989”, în data de 26 februarie 1990, din dorinţa de a afla adevărul despre Revoluţie şi de a-i proteja pe răniţi si pe familiile eroilor.

Corina Untilă a fost împuşcată, în 17 decembrei 1989, într-o coloană de manifestanţi care venea dinspre centru, prin Complexul Studenţesc ca să cheme şi studenţii să fie alături de ei şi împreună să se îndrepte spre miliţie pentru a-i elibera pe cei care au fost arestaţi cu o zi înainte, în urma manifestărilor ce au avut loc în tot oraşul.

“În 2015 i-au luat indemnizaţia de invaliditate. Au chemat-o la Bucureşti, s-au uitat la rana ei şi i-au spus: . Ponta a schimbat legea. Nu se mai încadra.

Se încadrau alţii. Alţii care au făcut Revoluţia la televizor sau care nu au facut-o deloc. Sau chiar au tras împotriva celor care au făcut-o. Cei care râd cinic când aud pe cineva vorbind despre Revoluţie, idealuri şi sacrificiu. Ei au meritat, Corina nu. Ei merită în continuare. Corina nu. Pe ei o să îi vedem peste câteva săptămâni la televizor, la conferinţe şi la depuneri de coroane.

Se împlinesc 30 de ani nu? Si ce ne mai plac nouă sărbătorile astea rotunde! Chit că nimeni nu întelege, nu vrea şi nu are chef să sărbatorească. Dar va fi ceva deosebit. Cum ne place. Se va termina cu alegerile, cu politica şi alte chestii, iar oficialităţile vor merge sa depună coroane. Se va da la televizor. Sunt sigur ca o sa mearga iarăşi pe bulevardul Milea din Bucureşti sa depună acolo coroane. Milea care a dat ordin să tragă Armata la Timişoara. Armata care a tras în Cristina Untila. Cât de românească este asta!”, a scris istoricul Mădălin Hodor, pe pagina sa Facebook.

“Măcar anul ăsta este scutită de spectacolul grotesc al unei Revoluţii urâte de toată lumea, dar celebrată ipocrit de toţi. România a mai pierdut un erou. Sunt tot mai puţini. Dumnezeu sa o odihnească pe Corina Untila!”, a transmis Mădălin Hodor.

În urmă cu cinci ani, Corina Untilă a povestit despre evenimentele din decembrie 1989.

“Era aproape unsprezece, doisprezece noaptea, 16 Decembrie 1989. Ne uitam pe geam, vedeam coloana de manifestanţi şi în momentul acela am spus că vreau să merg şi eu cu ei. Mi-a fost ruşine că nu am fost cu ei de când începuseră. Eram cu tatăl meu acasă şi nu a vrut să-mi dea voie să plec. Ne-am certat, i-am spus că trebuie să merg şi eu în stradă, pentru că toţi, toată lumea e în stradă şi cum să stau eu să mă uit doar. Şi certându-ne m-am îmbrăcat în treining, m-am dus în hol, mi-am luat geaca numai şi am plecat, nici măcar nu l-am mai salutat. Am coborât în stradă, am simţit un sentiment de bucurie, faptul că în sfârşit putem spune “Jos Ceauşescu!”, “Vrem libertate!”, “Români, veniţi cu noi!”. Eram foarte mulţi oameni, dar ne simţeam unii pe ceilalţi foarte apropiaţi, foarte prietenoşi, ne simţeam de parcă ne cunoşteam de când lumea. Cu aceste sentimente şi senzaţii, de bucurie, am plecat cu coloana aceea de manifestanţi prin oraş ca să strângem cât mai multe persoane care să ni se alăture..

La un moment dat cineva a început să strige “Fugiţi, fugiţi!” şi fiecare a încercat să scape. Mie mi-au căzut cheile din buzunar şi nu ştiam dacă să mă opresc să le iau, dar ştiam că fără ele nu aveam cum să intru în casă. M-am oprit, m-am întors după chei şi în momentul acela am văzut un soldat cum lovea o bătrână cu patul puştii. În secundele acelea am avut aşa un sentiment că nu sunt suficient de puternică, că stau pe loc, că de fapt nu mă mişc. Mi-a fost o frică cumplită. Fugeam şi mă uitam după o poartă deschisă, într-o curte, unde să intru să mă ascund. Am ajuns pe strada Paris şi la prima curte pe care am văzut-o deschisă m-am aruncat pe burtă în nişte tufe de trandafiri care erau uscaţi. Stăteam acolo şi încercam să nu mi se audă nici măcar respiraţia, să pot să mă ascund cât mai bine. În timp ce stăteam acolo, au venit şi alţi oameni care se aruncau pe burtă în spaţiul acela ca să nu fie arestaţi sau bătuţi şi la un moment dat, în prima fază ne speriam unii de ceilalţi, dar după aceea, cum ne-am strâns prea mulţi şi nu mai încăpeam în locul acela, am intrat în scara acelei case cu două etaje, casă veche. Am stat acolo până la şase dimineaţa. Locatarii din acea casă ne-au auzit şi la un moment dat au ieşit pe casa scării şi au vrut să cheme miliţia. Ne-am rugat foarte mult de ei să ne înţeleagă, că nu suntem hoţi, că nu vrem să le facem nici un rău, doar ne ascundem ca să nu fim arestaţi. Oamenii au înţeles şi ne-au lăsat până la urmă să stăm acolo. Ţin minte că, în aceeaşi zi, m-am simţit foarte bine pentru ceea ce am făcut…

În data de 17 decembrie, pe la ora trei şi jumătate, patru a venit verişoara mea împreună cu prietenul ei să-mi povestească ce se întâmplă în oraş. Eu numai ce mă trezisem şi i-am spus că ştiu ce se întâmplă, că am participat noaptea trecută în oraş la evenimente. M-am pregătit să plec în oraş şi am plecat împreună cu verişoara mea şi cu prietenul ei. Ne uitam la ceea ce se întâmpla în centru, la librărie geamurile erau deja sparte şi cărţile cu Ceauşescu erau distruse, se vroia distrugerea lui, a ceea ce reprezenta el pentru noi....

Din Complexul Studenţesc s-a hotărât să ne îndreptăm spre miliţie pentru a elibera toţi oamenii care au fost arestaţi în data de 16 Decembrie ziua şi noaptea. Traseul dinspre Complexul Studenţesc a fost hotărât să mergem pe străduţa care dă înspre Podul Decebal, între Parcul Poporului şi malul Begăi. Pe acea stradă am intrat cu coloana de manifestanţi, ţinându-ne de braţe şi cântând “Deşteaptă-te Române”, am înaintat, pe pod erau soldaţii (ne aşteptau) şi TAB-ul în spatele lor. Oamenii din coloană strigau “Suntem fraţii voştri!”, “Noi vrem, ca şi voi, o viaţă mai bună!”, “Şi părinţii voştri trăiesc greu!”. Ţin minte că s-a tras direct. Lângă mine era un băiat care mi-a spus “Hai să fugim, chiar se trage în noi”. În momentul acela m-am întors spre el şi am vrut să-i spun “Unde să mai fugim?”, în dreapta era gardul Parcului, foarte înalt, iar în stânga era malul Begăi, nu prea aveam unde fugi, dar după ce m-am întors înspre el, nu am mai apucat să-i spun nimic, am fost împuşcată. Am pus mâna la spate şi m-am uitat, am văzut că aveam sânge pe degete şi în momentul acela m-am blocat. Stăteam întinsă pe jos şi începusem să transpir foarte tare, în viaţa mea nu am transpirat aşa, era o transpiraţie rece şi foarte abundentă, respiram din ce în ce mai greu, îmi era foarte sete şi nu mă gândeam decât că trebuie să ajung la spital, atât. M-am ridicat de acolo, eram mai în faţă, nu ştiu cum am mers, nu ştiu cum… i-am ocolit pe cei care erau pe jos, nu ştiu să explic. Primele persoane pe care le-am întâlnit au fost două femei şi un bărbat, am ajuns lângă ei, am pus mâna pe umărul bărbatului şi am spus “M-au împuşcat”. Toţi cei de acolo, care au văzut ce s-a întâmplat, cei care au participat în zona aceea s-au mobilizat, s-au mobilizat foarte repede, au mers la oamenii care locuiau în acea zonă, au bătut la uşi şi au întrebat cine are maşină particulară, ca să ne strângă pe toţi răniţii, să ne ducă la spital. Salvările nu au venit după noi. De acolo nici o salvare nu a cărat nici un rănit. În zona Podului Decebal au fost rănite douăzecişiunu de persoane, patru au murit…

Am mers la spital cu o maşină, un Oltcit albastru, ne-a dus un domn în vârstă. Împreună cu mine în maşină, în faţă era un rănit care avea cinci gloanţe în el şi trăieşte, îl cheamă Crăsnean Vasile, iar soţia lui a venit pe maşină, sus pe capotă, până la spital. Lângă mine era o femeie împuşcată în cap care avea creier pe păr în partea stângă, care respira foarte greu, ea a murit. În stânga mea era un băiat, de vârsta mea, Necşuleu Gheorghe. El a fost împuşcat în gât şi glonţul a ieşit prin obraz. Se ţinea cu mâna de faţă şi sângele îi curgea, ştiu că amândoi, fără să vorbim, pentru că nu puteam, încercam să avem grijă să nu pătăm cu sânge maşina acelui domn. Am mers cu acea maşină până la Spitalul Judeţean. Ţin minte că pe drum ne-am mai întâlnit cu coloane de manifestanţi care se îndreptau spre Podul Decebal şi soţia lui Crăsnean Vasile, care stătea sus pe maşină striga “Faceţi loc, faceţi loc! Sunt răniţi în maşină, lăsaţi-ne să ajungem la spital!” Oamenii se dădeau la o parte şi aşa am ajuns destul de repede la spital. La un moment dat, pe holul spitalului, a trecut un doctor pe lângă mine şi l-am prins de mână şi i-am spus: “Mie nu-mi faceţi nimic? că mi-e rău.” S-a uitat la mine şi a zis: “Dar ce-i cu tine?”. Atunci i-am arătat că sunt împuşcată în spate. A chemat o targă, mie îmi era deja foarte greu să mă mişc. M-au pus pe targa aceea. Glonţul a pătruns adânc în corp şi nu a putut fi scos decât după un an…

Când eram în blocul pre-operator, o studentă (au venit ca să ajute toţi studenţii de la medicină care mai erau în Timişoara, fără să fie chemaţi, au venit să ajute ştiind că este o situaţie ca de război) ne umezea buzele şi ne făcea injecţii cu anti-tetanos, am rugat-o s-o cheme pe prietena mea, Violeta Dumbrăveanu, care era internată la etajul 7. La un moment dat au venit mai mulţi doctori ca să facă trierea pentru sălile de operaţii şi chiar nu ştiu dacă erau şi securişti, nu-i vedeam, eram întinsă pe burtă cu capul înspre partea dreaptă, nu mă mai puteam mişca, mă durea tot corpul, respiram foarte greu şi îmi era foarte sete…

Doctorii făceau trierea în funcţie de gravitatea rănilor. Ţin minte că m-au examinat şi pe mine, fiind împuşcată în spate, şi am simţit cum cineva şi-a băgat degetul direct în rana mea, am ţipat cât am putut de tare, conform diagnosticului am o coastă lipsă şi o bucată lipsă din lobul drept al ficatului şi plămânul drept – pahipleurită bazală şi hemotorax. Nu ştiu ce a vrut acel doctor să facă, să-mi caute glonţul cu degetul sau să-mi maseze ficatul? Nu ştiu nici dacă aşa trebuia să fie procedura medicală. După acea examinare starea mea a devenit tot mai stinsă, prietena mea Violeta vorbea cu mine ca să mă ţină trează, prezentă. La un moment dat nu-i mai răspundeam. Mi-a povestit ulterior că s-a dus la sălile de operaţie şi s-a rugat să mă bage imediat în operaţie pe prima masă care era liberă. După un timp au venit după mine şi m-au băgat în sala de operaţie şi ţin minte că-i rugam să-mi dea anestezie, să nu mă opereze pe viu, că nu am să rezist durerii, în timp ce-mi tăiau hainele m-au adormit.

În spital se auzeau urlete cam peste tot, la urgenţe, pe holuri, în blocurile pre-operator şi se spunea că nu au anestezice şi că se mai operează pe viu. Nu s-a întâmplat aşa, am fost anesteziaţi toţi cei care am fost operaţi. Violeta a stat cu mine şi după operaţie m-a păzit tot timpul, din data de 17 până în data de 25 Decembrie nu ştiu prea bine ce s-a întâmplat, eram adormită cam tot timpul, mă ţineau trează când mi se făcea puncţie la plămân şi la ficat sau când doctorul Petru Deutsch şi doctorul Mircea Pavcov aduceau aparatul ca să-mi facă radiografie pulmonară în salon şi cei doi medici mă ridicau pentru că eu nu mă puteam mişca.

Familia mea a fost anunţată de Violeta că sunt la spital, au încercat să vină la mine, dar nu s-a putut, armata şi securitatea nu dădeau voie nimănui să intre în spital. Mai mult decât atât, securitatea a confiscat din toate saloanele fişele de observaţie ale răniţilor.

Am ieşit în stradă pentru o viaţă mai bună în România. Din păcate, acum la 25 de ani (n.r. când a scris aceste rânduri), nu pot să spun că acest lucru se întâmplă. S-au câştigat libertăţi esenţiale, dar oamenii de rând o duc greu în continuare. Cred că în acest sens ar trebuie făcute mai multe.

După ce am fost împuşcată, în 1990 am plecat la Paris. Aveam posibilitatea să mă stabilesc acolo, să-mi continui acolo studiile. Dar nu am putut, nu mai pot să plec din acest oraş. Cred că noi toţi cei care am supravieţuit evenimentelor din Decembrie 1989 avem o datorie morală faţă de cei care au murit şi trebuie să avem în vedere tot timpul acest lucru pentru ca sacrificiul lor să nu fie în zadar…

În propria mea ţară am fost împuşcată de armata propriei mele ţări. După atâţia ani de la Revoluţie, nu am auzit niciodată ca armata să-şi fi cerut scuze faţă de noi, răniţii şi familiile Eroilor-Martir. Am câştigat libertate, o nouă identitate ca popor, demnitate şi patriotism. Văd toate acestea la noua generaţie, generaţia “Facebook” şi mă bucură faptul că ei duc mai departe idealurile Revoluţiei Române din Decembrie 1989”…

Distribuie Distribuie Comentarii