Au trecut 30 de ani de când naționala de fotbal a României ajungea în primele opt din lume, cu speranță și entuziasm, cu muncă și talent.

Naționala de fotbal a României a avut o relație complicată cu turneul final al Campionatului Mondial. A fost prezentă încă de la debutul competiției, însă, cu explicații subiective și individuale, o dată la 20 sau chiar 30 de ani, dispărea de pe firmamentul fotbalului mare. După Mexic ’70, unde am stat la mâna matematicii – și a noastră, bineînțeles –, au urmat notti magiche ale Campionatului Mondial din Italia. Prima vară sub soarele capitalismului ne-a oferit speranța că suntem mari: i-am trimis acasă pe Maradona și ai lui, fix din orașul unde căpitanul Argentinei era considerat un zeu, și treceam, pentru prima oară, de faza grupelor. Chiar dacă Irlanda a acoperit mai bine poarta la loviturile de departajare și a trecut mai departe, pentru noi, Italia ’90 rămâne un punct de referință în istoria fotbalului românesc și încă un argument pentru a întări sintagme precum „ce-am avut și ce-am pierdut“ sau „hai că se poate“.

Așadar, iată-ne din nou, în 1993, față-n față cu preliminariile. Șansele de calificare nu arătau deloc bine: la finalul campaniei de primăvară-vară, eram cu 5 puncte în spatele liderului Belgia. După înfrângerea usturătoare în fața Cehoslovaciei, cu 5-2, federația a hotărât să înghită lingurița cu pelin și să îl schimbe pe Cornel Dinu cu Anghel Iordănescu, proaspăt câștigător al campionatului de pe banca Stelei. Românului i-a plăcut mereu să alerge după mai mulți iepuri – lucru dovedit în mai multe rânduri; așa se face că, în fotbalul românesc, de la vlădică la opincă, toți stăteau cu un ochi pe pregătirea campaniei pentru Euro 1996, iar cu celălalt, pe foaia cu calcule. Lucrurile erau clare: România trebuia să bată tot, iar restul... matematică. Zis și făcut: ai noștri au bătut tot, cu o contribuție constantă și decisivă a lui Florin Răducioiu (patru goluri cu Insulele Feroe, gol cu Belgia, golul victoriei cu Țara Galilor). Fă-mă, mamă, cu noroc, și aruncă-mă în foc: pe 17 noiembrie, acasă la galezi, România se califica la turneul final al Campionatului Mondial din SUA de pe primul loc.

Oda bucuriei

Nici nu trecuserăm bine pragul în lumea democrației și, iată, băieții treceau Oceanul pentru a face istorie. America era pregătită – Campionatul Mondial din 1994 deține recordul de a fi avut cel mai mare număr de spectatori din istoria competiției. La fel de pregătiți trebuiau să fie și băieții: peste ani, medicul naționalei, Pompiliu Popescu, își aducea aminte de probele de foc peste care trebuiau să treacă fotbaliștii: schimbarea de fus orar, temperaturile arzătoare, precum și ceața groasă din zona orașelor Detroit și Pasadena, care au găzduit meciurile din grupa României. Două săptămâni de pregătire în Italia și apoi alte două de acomodare în Statele Unite ale Americii și băieții erau gata de luptă.

România n-a fost menajată de destin – și pare că nici băieții nu s-au lăsat mai prejos. Imnul s-a auzit pentru prima dată pe stadionul Rose Bowl, din Pasadena – cel care avea să găzduiască și finala turneului –, în fața a aproape 94.000 de oameni, dintre care aproape 6.000 de români. Adversarul era nimeni altul decât Columbia, pe care Pelé o declarase favorită la câștigarea trofeului. La un sfert de oră fix de la fluierul de start, Florin Răducioiu, prins între adversari, parcă fără scăpare, recepționează pasa lui Hagi și trage la poartă cu încredere – gol! Apoi, au urmat istoria, nefirescul, inexplicabilul. Minutul 34, de la peste 30 de metri distanță de poartă, Hagi primește pasa lui Dorinel Munteanu și șutează. Mingea taie aerul, fără a se roti prea mult, si trece razant pe sub bara transversală a porții lui Óscar Córdoba. A fost unul dintre cele mai frumoase goluri din istoria Mondialului, analizat și astăzi de specialiști – un gol demn parcă de Teoria relativității. Dansul bucuriei, fericirea tricolorilor, îmbrățisările, lacrimile și zâmbetele acelui moment încă mai ilustrează capitolul „Performanță“ din istoria reprezentativei noastre de fotbal. După ce columbienii au făcut, înaintea pauzei, un pas spre egalare, nimeni nu a mai trecut de linia noastră de apărare. În minutul 89, Răducioiu închide cercul și marchează pentru o victorie clară. Vedetele Asprilla, Rincon și Valderramma învățaseră lecția jocului unit și însetat al unei selecționate din Europa de Est.

„Îngerii au fost cu noi“

Al doilea meci al grupei, cu Elveția, a fost ca ciorba de potroace după o noapte de petrecere: acră și menită să te trezească din mahmureală. După o repriză chinuită și incertă, încheiată cu 1-1, prin golul din minutul 36 al căpitanului Hagi, România nu și-a mai găsit jocul, iar Bogdan Stelea a primit încă trei goluri. Ba mai mult, în minutul 74, la trei minute după ce îl înlocuise pe Ilie Dumitrescu, rapidistul Jean Vlădoiu faultează fără scuză un adversar și primește cartonașul roșu – a doua cea mai rapidă eliminare din istoria competiției. Băieții nu reușiseră să facă față saunei de pe stadionul „Silverdome Pontiac“ din Detroit, și s-au întors a doua zi în Los Angeles pentru a pregăti meciul decisiv cu țara-gazdă – de la zeci de mii de kilometri distanță, parcă auziseră mesajul lui Ioan Chirilă: „Trebuie să punem punct lacrimilor amare“.

Meciul cu SUA s-a jucat pe stadionul unde România bătuse Columbia. O partidă plină de pragmatism, în care parcă fiecare pasă era trasată mai întâi pe hârtie și apoi executată. Concentrarea și determinarea s-au văzut și în scor: un 1-0, scurt, italian, adjudecat de fundașul Dan Petrescu. Tot ce conta era că România trecea mai departe și întâlnea în optimi marea Argentina. Și poate nu performanța sportivă, cât bucuria de acasă a fost cea care a rămas punct de reper pentru români: mii de oameni au ieșit în centrul Capitalei, mai bucuroși decât poate fuseseră vreodată. „Îngerii au fost cu noi“, scriau ziarele din țară – și iată că religia își găsise alți zei.

„Fotbal absolut sublim și fascinant“

3 iulie 1994 nu a fost o zi ca oricare alta. România era față-n față cu Argentina, cea care în 1986 câștigase trofeul, iar în 1990, ajunsese în finală. Șansele erau mici, iar statisticile de după meci nu explică victoria tricolorilor: posesia dublă a argentinienilor, nici 3 minute posesia noastră în treimea adversarilor, doar de 7 ori am intrat cu mingea la picior în careul lor, 46 de driblinguri și 11 șuturi pe poartă doar în ultima jumătate de oră pentru argentinieni. În schimb, balanța se echilibra cu recentele performanțe: România venea de pe primul loc din grupă, pe când Argentina abia prinsese optimile, terminând grupa în spatele Bulgariei și Nigeriei.

În ciuda statisticilor, meciul României cu Argentina a fost unul dintre cele mai frumoase din toate timpurile. Ba chiar „The Guardian“ spunea că a fost cel mai cel: „Există un singur răspuns corect și rațional la întrebarea care este cel mai frumos meci din istoria Cupei Mondiale. Titlul îi aparține, fără echivoc, meciului din optimile de finală ale Cupei Mondiale din 1994 disputat de România și Argentina. (...) Ce face atât de special meciul România – Argentina? Ritmul și intensitatea incredibilă a jocului, în ciuda căldurii sufocante, calitatea tehnică excepțională afișată de ambele echipe și bătălia tactică fascinantă dintre doi antrenori care au folosit stiluri radical diferite. A fost o furtună perfectă creată de două echipe care s-au reunit pentru a oferi 90 de minute de fotbal absolut sublim și fascinant: o conexiune de ritm, inteligență, execuţie tehnică şi tactică exemplară“.

Toată lumea aștepta cu sufletul la gură să vadă cele două vedete ale atacului puse în oglindă: Gheorghe Hagi și Diego Maradona. N-a fost să fie. „El Pibe D’Oro“ a fost găsit pozitiv la testul antidrog, dopat cu efedrină, și eliminat de la Campionatul Mondial imediat după meciul cu Nigeria. Hagi, însă, și-a făcut numărul de magie, și a înscris, în minutul 58. Ilie Dumitrescu, jucătorul Stelei, a bifat o dublă de zile mari: o lovitură liberă, trasă direct pe poartă, și un gol din pasa lui Hagi, după o fază cu schimburi lungi. Golurile lui Batistuta și Balbo nu au fost îndeajuns și România se avânta, ca un Icar îmbătat de fericire, atât de aproape de soare. După fotbalul frumos, performanța sportivă și dansurile de neuitat, tabloul Campionatului Mondial este întregit de comentariile lui Cristian Țopescu – „Victorieeeee! Victorieeeee!“ se auzea la finalul meciului, și România intra în topul primelor opt țări din lume.

10 iulie 1994. Stanford Stadium, San Francisco și peste 80.000 de perechi de ochi. România era față-n față cu Suedia. Spre deosebire de meciul cu Argentina, cifrele au fost de partea noastră: posesie, șuturi, pase, driblinguri. Eficiența, însă, a lăsat de dorit. Fazele bune, dar și greșelile individuale s-au remarcat la ambele echipe. Cu golul lui Răducioiu am egalat, cu golul lui Răducioiu am condus – o dublă care ne-a dus, cu emoții, până la loviturile de departajare. Puțin câte puțin, norocul s-a terminat și am rămas fără el fix la această ruletă rusească. Răducioiu, Hagi, Lupescu și Dumitrescu marchează. Însă Dan Petrescu și Miodrag Belodedici bat jos, pe centru, și ratează. Ai noștri se întorc acasă cu o performanță indexată la speranță și nostalgie.

***

La Campionatul Mondial din 1994, tricourile românilor au avut pentru prima dată numele inscripționate. Să se citească limpede cei cărora trebuie să le facem statui. Tricourile galbene, cu dungi puse ca pentru tricolor, prea groase pentru vremea din SUA, le-au purtat noroc. Tricourile roșii, purtate în sferturile cu Suedia, nu. Să credem în coincidențe?

Sunt mulţi români care n-au crezut în poveşti cu Făt Frumos sau Greuceanu, însă nu există niciunul care să nu fi crezut în Generaţia de Aur. Stadioane pline-ochi, străzi inundate – toată lumea scandând numele ţării „Româniaaa! Româniaaa! Ole-ole-oleeee!“. A fost o vreme când românii au ştiut ce-i bucuria adevărată, când fotbalul devenise un barometru al speranţei şi al adevărului – nu degeaba strigau, cu toată puterea, „Hagi preşedinte!“. La ceas aniversar, tragem linie şi concluzionăm: ce am putea să luăm drept axiomă este faptul că istoria nu îţi dă legitimitate, ci doar responsabilitate. Meciul de ieri nu seamănă cu cel de azi; meciul de ieri doar te obligă să fii mai bun.

Cu speranța stingheră și anemică, românii așteaptă meciurile naționalei de la turneul final al Campionatului European – primul pas ne-a dat liber la speranță, acel 3-0 cu Ucraina ar trebui să fie regula, și nu excepția. Nu putem face comparații între generații, însă privim înainte cu mânie: când banii sunt întreaga miză a unui sport, bucuria de altădată dispare sau se transformă în aroganță. Într-o lume a superficialității și a imposturii, avem nevoie de eroi, de busole – și nu, un tricou cu numărul 10, pe care scrie Hagi, aliniat la start nu este nici un liant către trecut, nici o plasă de siguranță pentru viitor.