23 august 1944 după 75 de ani. Cum și de ce aceasta rămâne o zi remarcabilă? Teoriile, falsificările și adevărurile unui moment istoric unic
23 august 1944 după 75 de ani. Cum și de ce aceasta rămâne o zi remarcabilă? Teoriile, falsificările și adevărurile unui moment istoric unic.
Un volum de studii inedite semnate de cercetători români și străini (Dennis Deletant, Matei Cazacu, Ioan Stanomir, Lavinia Betea, Cristian Vasile, Ottmar Trașcă, Cristina Diac, Radu Ioanid, Mioara Anton ș.a.), va ieși de sub tipar în această toamnă la Editura Polirom.
Volumul Întoarcerea Regelui: 23 august 1944, controversata istorie a unei zile care a schimbat soarta României. Mihai I și Mareșalul Antonescu între Germania lui Hitler și Rusia lui Stalin, prin cele 15 studii ale sale, aduce, în atenția istoricilor și a publicului larg, noi probe documentare, evaluări și reinterpretări despre ziua care a marcat pentru totdeauna nu doar soarta României, dar și a continentului, scrie istoricul Alexandru Muraru pe G4Media.ro .
Actul în sine, detaliile cronologice, preliminariile sale și principalele etape, mărturiile actorilor implicați, dinamica evenimentelor, contextualizarea politică și istorică, alături de urmări, evaluate astăzi, cu instrumentele și resurse neîndoios multiplicate și optimizate, capătă acum, astfel, un bun prilej de bilanț.
Ele vor fi putut demonstra planurile multiple de analiză și interpretare – istoric, militar, politic, diplomatic, ideologic, propagandistic, sociologic, informațional – prin care actul de la 23 august 1944 reapare în atenția publicului într-un volum cu adevărat remarcabil.
Decriptarea istoriei controversate a acelei zile e o operațiune care nu s-a încheiat nici după 75 de ani.
„23 august 1944” a fost, potrivit celui mai important protagonist al acestui act – Regele Mihai, cel mai falsificat eveniment din întreaga noastră istorie.
Și totuși, după succesiunea regimurilor politice, invazia sovietică, instalarea „Cortinei de Fier”, traversarea totalitarismului comunist, prăbușirea acestuia, drumul sinuos democratic al României și revenirea în Europa, ce rămâne din „23 august 1944”?
Evenimentul din după-amiaza zilei de 23 august 1944 – care a determinat arestarea mareșalului Ion Antonescu și implicit demiterea sa din poziția de „conducător al statului”, sfârșitul regimului de dictatură personală, încetarea ostilităților militare și a războiului împotriva Națiunilor Unite – a fost interpretat în nuanțe extreme.
De la „lovitură de stat”, „salvare națională”, „revoluție de eliberare socială și națională antifascistă și antiimperialistă”, „insurecție armată”, s-a ajuns la „trădare națională” sau „pact cu sovieticii”, nelipsind chiar interpretări care să prezinte după-amiaza titratei zile ca o răfuială personală în baza unor conflicte mai vechi între părți din armată sau chiar între rege și mareșal.
Deși aprecierile potrivit cărora actul de la 23 august 1944 a fost unul cu importante valențe europene și chiar globale în arhitectura cronologică și evenimențială a conflagrației mondiale au fost general recunoscute, cascada evenimentelor din perioada 1944-1947 și 1948-1989, au produs o vastă literatură istoriografică asupra actului istoric.
Nu mai puțin de trei sau chiar patru regimuri politice care au urmat în cele trei sferturi de veac actului de la 23 august 1944 au oferit sau au instrumentalizat interpretări diferite asupra momentului care a pus capăt alianței cu Germania nazistă și a scurtat durata războiului cu cel puțin șase luni, salvând numeroase vieți de militari și civili din posibilele teatre de operațiuni.
Actul de la 23 August 1944, care a însemnat cel mai important eveniment la care România a putut contribui la soarta continentului european în finalul conflagrației mondiale a beneficiat de câteva teorii1 care continuă să populeze părți din referirile cotidiene și istoriografice la evenimentul propriu-zis și la desfășurările și consecințele sale.
Mihai I, eroul lui 23 august 1944
Cel mai important martor al evenimentului a rămas, prin prisma confruntării sale directe cu Antonescu din după-amiaza acelei zile, a statului său și a personalității sale istorice și politice, pentru mai bine de 70 de ani, regele Mihai.
Teza potrivit căreia Suveranul a avut un rol determinant s-a stabilizat în special odată cu tranziția democratică, deschiderea arhivelor și cu reconectarea țării la discursul și structurile euro-atlantice. Prezența și implicarea publică a lui Mihai în dezbaterile asupra ultimilor 70 de ani de istorie a avut meritul de a clarifica poziția sa asupra multor fațete ale titratului eveniment.
Mihai I spunea, la 60 de ani de la 23 august 1944: „Actul de la 23 August nu este nici pe departe singurul eveniment istoric falsificat în România. Dar este, cu siguranță, cel mai falsificat eveniment din Istoria noastră”2.
Regele a condamnat constant contaminarea societății și a spațiului public postcomunist de teoriile tendențioase potrivit cărora 23 august a fost o „poartă de intrare a comunismului în România”, precum și de cele potrivit cărora mareșalul Ion Antonescu ar fi fost, în august 1944, în situația de a stabiliza frontul din Moldova și de a negocia ieșirea din război cu Uniunea Sovietică în condiții mai avantajoase, parafând un tratat de pace separat cu Aliații ce ar fi evitat ororile de mai târziu.
Totodată, în numeroase discursuri, interviuri sau mesaje, Suveranul a apreciat că 23 august nu a fost o capitulare necondiționată, ci o încercare de a salva suveranitatea României, democrația și a repune pe rol Constituția din 1923, redând imediat cetățenilor garanții și drepturi politice.
Mihai I a respins majoritatea titlurilor conceptuale arondate lui 23 august 1944, suveranul considerând că termenii-etichetă de „insurecție” sau „lovitură de stat”, „revoluție” nu erau adecvați având în vedere că poziția sa de Rege al României îi dădea dreptul să acționeze: „ca șef al statului nu aveam de făcut revoluții sau lovituri de stat, eu puteam să schimb politica noastră în funcție de interesul țării și asta am făcut”.
Colaboratorii Regelui: Monarhul a fost centrul acțiunii
Aceeași teorie a fost îmbrățișată de colaboratorii monarhului – Constantin Sănătescu, Mircea Ionițiu, Gheorghe Mihail, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Grigore Niculescu-Buzeşti, Aurel Aldea, George Duca ș.a. – aceștia au marșat la teza potrivit căreia regele fusese centrul acțiunii și al deciziei, aprofundând rolul decisiv a lui Mihai în realizarea actului prin determinarea, acțiunea personală și expunerea politică în după-amiaza zilei de 23 august 1944 și în evenimentele care au urmat.
Spre exemplu, Constantin Sănătescu denumea această zi „memorabilă, care va rămâne în istoria poporului român”, dându-i astfel semnificația unui act vital. Colaboratorii Suveranului au insistat ca actul în sine a fost de fapt evitarea unei catastrofe.
În cazul în care Antonescu nu ar fi fost înlăturat, ar fi urmat transformarea țării într-un imens câmp de bătălie pentru trupele germane și Armata Roșie, prilej cu care – susțin aceștia- nu doar că țara ar fi fost distrusă, dar că termenii Armistițiului din 12 aprilie ar fi picat, iar Uniunea Sovietică nu ar mai fi recunoscut independența României, fiind foarte posibil ca vaste teritorii să fi fost anexate. Ei au respins, de asemenea, categoric, teza comunizării României ca o consecință directă a lui 23 august 1944.
Maniu, Brătianu și partidele istorice
Personalitatea lui Iuliu Maniu și angajarea „partidelor istorice” în înfăptuirea actului au dat naștere tezei potrivit căreia PNȚ și PNL (mai puțin PSD) au condus, în baza tratativelor purtate cu aliații occidentali, spre înfăptuirea sa.
Această teorie atribuie un rol primordial lui Iuliu Maniu, Dinu Brătianu și apropiaților acestora, îndepărtează teza participării masive a PCR, dar nu neagă rolul Regelui, ci, dimpotrivă îl consolidează. Această teorie adaugă interpretării dimensiunea acțiunilor diplomatice, ceea ce face ca actul să devină nu un eveniment singular, ci o consecință, o ultimă etapă firească a acestora.
Vocile dominante din exil au produs numeroase memorii și, vreme de jumătate de secol, au prezentat această teorie în afara granițelor, singurul loc al libertății de exprimare.
Regimul comunist
Cea mai profundă și de durată reinterpretare a actului de la 23 august 1944 a fost generată de regimul comunist.
Munți de literatură istorică au declanșat vreme de aproape de jumătate de secol teze oficiale, scriituri istorice, cronologii, manifestări aproape necontenite, nașteri voluminoase de simboluri meta-istorice, politice ori ideologice și valuri de tălmăciri cu scopul de a face din actul de la 23 august 1944 borna de hotar pentru noua societate și noul regim socialist și, ulterior, comunist.
Discursul oficial a lansat teza potrivit căreia îndepărtarea lui Antonescu, scoaterea României din alianța cu Germania nazistă și alăturarea sa de Națiunile Unite a fost nici mai mult, nici mai puțin „inițiată, pregătită și condusă de Partidul Comunist Român” după „o îndelungată și minuțioasă pregătire”.
În realitate însă, aflat în ilegalitate începând cu 1924 și urmărit și persecutat atent de regimul antonescian, PCR, cu cei o mie de membri răspândiți în țară, nu avea capacitatea de a pune singur în operă actul de la 23 august 1944 și nici de a transforma societatea fără ajutor sovietic.
Încă din primele luni și ani după titratul act, Gheorghe Gheorghiu-Dej a lansat6 teza că „23 august 1944” reprezenta „cea mai mare sărbătoare națională a poporului nostru” deoarece aceasta produsese nu doar eliberarea „de către glorioasa Armată Sovietică”, dar înfăptuită de „forțele patriotice conduse de partid” „crease condițiile” pentru „zdrobirea claselor dominante – moșierii și capitaliștii”.
Cum remarcă unii istorici, Stalin a fost el însuși, În primii ani de după 1944 eroizat și omagiat, fiind văzut ca „eliberatorul ţării“, a cărui armată „zdrobind armatele fasciste aflate în România (pana in 1958).
Teza îi „elimina” pe rege, „partidele istorice”, pe Maniu și Brătianu, transformându-i în „cercuri reacționare”. Așadar, 23 august 1944, era oficial în comunism „prima etapă a luptei revoluționare pentru statornicia democrației populare în țara noastră”7.
Aniversarea lui 23 august 1944 sub comunism
Încă din 1945, 23 august 1944 a beneficiat de ample ritualuri de aniversare și manifestări colosale. Inclusiv această primă aniversare a stat sub semnul grevei regale, Regele Mihai şi prim ministrul Petru Groza se boicotau reciproc, în condițiile în care suveranul ceruse demisia cabinetului, iar Groza refuzase, sub amenințările și presiunea de amploare a sovieticilor și a emisarilor lui Stalin.
Vreme de peste patru decenii (1948-1989), sărbătoare națională a României, 23 august a devenit repede nu doar simbolul politic nou al comuniștilor autohtoni, dar și o încercare masivă de ocupare ritualizată și simbolistică a spațiului public, a discursului legitimator și a inundării prezentului de un eveniment recent în memoria publică care punea astfel în antiteză și într-o lumină vetustă alte momente din istoria României.
Pe măsură ce etapele comunismului s-au succedat și, odată cu ele, s-au modificat masiv interpretările asupra evenimentelor istorice – în special recente – în funcție de interesele sau politica față de URSS, 23 august 1944 și-a transformat conceptual și aproape delirant semnificația.
Dacă în anii 50 – atunci când ocupantul era nu doar garant al păstrării controlului politic, ci și cenzor al tezelor asupra istoriei naționale – 23 august era „ziua eliberării României de către glorioasa armata sovietică şi a doborârii dictaturii fasciste antonesciene de către forțele patriotice conduse de Partidul Comunist”, odată cu dictatura ceaușistă, sărbătoarea se convertește și devine „revoluția de eliberare națională şi socială, antifascistă şi antiimperialistă”.
„Revoluția culturală” de la începutul anilor 70 transformă 23 august într-o celebrare totalitară de mari proporții, unde cultul personalității dictatorului ceaușist înlocuiește și elimină practic referirile publice la simbolistica inițială.
23 august 1944, ca metodă de reabilitare a mareșalului în postcomunism
Actul de la 23 august 1944 a continuat să fie, după prăbușirea comunismului, un eveniment indisolubil legat memoria concurentă dintre regele Mihai şi a mareșalului Ion Antonescu, dar şi de prezent, prin care s-a configurat o reabilitare postumă a dictatorului român cu girul clasei politice și a unor largi părți din societate cu scopul valorizării dictatorului în bătălia politică.
23 August 1944 a redevenit repede un simbol de dispută, asupra căreia s-au dat nenumărate lupte memoriale și politice pentru interpretarea, identificarea unor noi semnificații, metamorfozarea sa aproape completă și chiar „eliminarea” multora dintre actorii care l-au săvârșit sau a detaliilor și consecințelor sale.
Conturarea tezei „marii trădări” a fost rezultatul unor schisme istoriografice și a unor alianțe conjuncturale într-o bătălie politică cu repercusiuni grave asupra imaginii României în plan extern. Încă de la sfârșitul anilor 70, eroizarea românilor drept victime ale unei conspirații, l-a readus în arena discursului istoriografic național-comunist pe Antonescu, prezentat ca victimă.
Teoria trădării, ca un act cu fațete multiple, a pus stăpânire pe vechile teze. În acest sens, actul de la 23 august 1944 semnifică: „trădarea intereselor neamului românesc, trădarea armatei abandonată în mâna inamicului, trădarea Mareșalului pe care îl destituie, îl arestează şi îl oferă trofeu inamicului, trădarea tradiției Casei Regale Române, fuga lașă din faţa celor doi inamici, nemţii şi ruşii.”9. Regele este acuzat, de asemenea, de sabotarea lui Antonescu, de acţiunea subversivă asupra generalilor de pe front şi de lipsa de reacţie în faţa furturilor sovieticilor.
Această conceptualizare revizionistă este îmbrățișată de grupurile legionare din exil care îl exonerează astfel pe Antonescu de înăbușirea rebeliunii legionare din ianuarie 1941 și îndepărtarea lui Horia Sima de la conducerea statului.
Ulterior, acestei incursiuni i s-a adăugat de-a lungul timpul noi mărturii, supoziții și probe documentare neconfirmate, potrivit cărora Antonescu și colaboratorii acestuia ar fi căzut pradă unei conspirații care a aruncat România pentru jumătate de secol în teroarea comunistă.
Ce rămâne astăzi din 23 august 1944
Incomparabil cu anii 90 (care a reprezentat în numeroase cazuri și situații România un cumul de teorii revizioniste, xenofobe, anti-europene sau monarhice) discursul și percepția publică despre titratul act s-a schimbat fundamental.
Deși subiectul nu este nici pe departe epuizat, noi probe documentare, interpretări și unghiuri de analiză se cer a fi adăugate și/sau marcate, de la politicieni la istorici, de la tineri la vârstnici, narațiunea „oficială” s-a debarasat în mare parte de balastul propagandist și istoriografic comunist și postcomunist.
În lipsa unei cercetări sociologice aplicate despre 23 august 1944 e greu de spus câtă rigoare sau multitudine de aspecte și semnificații istorice și politice sunt astăzi asociate evenimentului în sine, dar scăderea semnificativă a ritmului, tonului și dimensiunii ocultărilor atât de răspândite și diversificate acum una sau două generații în urmă, denotă o modificare substanțială a felului în care românii percep astăzi ce s-a întâmplat acum 75 de ani prin ruperea alianței cu Germania nazistă, trecerea de partea aliaților și debarcarea lui Antonescu din poziția de conducător al statului.
Spațiul public a eliminat treptate tarele național-comuniste, naționaliste și extremiste, pe măsură ce drumul european a prins contur, iar multe elite politice sau partide au fost nevoite (forțate) să abandoneze falsificările sau detractările despre 23 august 1944.
În multe cazuri, scopul final al tălmăcirilor istorico-politice a fost, în chip evident, acela de a întreține propaganda calomniatoare și culpabilizantă împotriva Regelui Mihai, văzut ca reprezentant al instituției monarhice și al discursului occidental despre trecutul sau modernizarea țării. Deschiderea arhivelor la sfârșitul anilor 90, guvernarea forțelor pro-occidentale a făcut „aerul” discursului istoric respirabil. Timid, percepția despre 23 august 1944 a marcat bornele versiunilor apropiate de desfășurarea evenimentelor.
De subliniat în final momentul marcării a 60 de ani de la temerarul act. Atunci, la Palatul Cotroceni, în prezența lui Ion Iliescu, cel care spunea că nu poate accepta rolul regelui – pentru că acesta din urmă pactizase cu Hitler și, ulterior, cu Stalin – ultimul Suveran al României, în prima aniversare oficială a evenimentului (după mai bine de jumătate de secol și după trecerea a trei regimuri politice și în așteptarea semnării tratatului de membru al UE), sintetiza, din postura de artizan al lui 23 august 1944, un mesaj cu valoare de testament:
„Încurajez pe toți românii să se uite la actul de la 23 August 1944, nu ca la un eveniment de care a profitat o persoană sau un partid, nici ca la un act care ne-a adus prejudicii, ci ca la un episod fundamental din renașterea noastră morală, începutul unui lung drum către respect de sine și democrație, momentul în care România a dovedit că este parte din adevărata Europă. Idealurile în care am crezut atunci, principiile care m-au condus toată viața, încep să se realizeze astăzi. Sunt mândru de decizia mea și sunt sigur că istoria va dovedi că ceea ce eu și generația mea am făcut, acum șaizeci de ani, a fost drept” (Mihai I, Palatul Cotroceni, 23 August 2004)
NOTA: Articolul de față preia în parte sau în totalitate fragmente din ”Introducerea” la volumul: Alexandru Muraru, Andrei Muraru (coordonatori), Întoarcerea Regelui: 23 august 1944, controversata istorie a unei zile care a schimbat soarta României. Mihai I și Mareșalul Antonescu între Germania lui Hitler și Rusia lui Stalin, Editura Polirom, Iași, 2019.
