2015-2016, încă doi ani irosiți. Când s-ar putea relua reformele în România?
La scara istoriei încă doi ani pierduți nu înseamnă nimic. Poticnelile noastre pe drumul modernizării, însă, tind să devină simptome ale unei neputințe cronice de a ne confrunta cu ”destinul înapoierii”. Dacă am fi sinceri cu noi, am admite că aderarea la Uniunea Europeană, pe lângă beneficiile minimale asociate apartenenței la un club select, ne-a adus și o stare de lâncezeală și automulțumire. E confortul celui care s-a urcat pe platforma ultimului vagon și se lasă purtat pe cărările unei istorii care i s-a promis a fi glorioasă. Să mergi însă în același tren cu Franța, Olanda și Germania, într-o anumită direcție, nu înseamnă că vei călători în aceleași condiții și la aceeași clasă cu francezii, germanii sau olandezii. Înseamnă că poate unii dintre noi vor avea șansa să circule liber între vagoane, înseamnă că, la un moment dat, ne vom plăti masa la vagonul restaurant în aceeași monedă ca și francezii și germanii, dar nimic mai mult. Ultimul vagon e totuși ultimul vagon.
Strategia Europa 2020 e prea puțin pentru ce are nevoie România. Bilanțul intermediar arată că obiectivele s-au dovedit nerealiste și că, foarte probabil, strategia are nevoie de revizuiri serioase. Chiar și așa, Strategia Europa 2020 nu poate înlocui un Proiect Național. Ea reduce decalaje, dar nu schimbă fundamental ierarhii. Secretul salturilor istorice e ceva mai subtil. Când ceilalți bat pasul pe loc, tu trebuie să găsești resursele pentru sărituri spectaculoase. Vreți dovada? E chiar sub ochii noștri, ne privește pe noi, dar nu prea am bagat de seamă. În clasamentul competitivității globale România a sărit în ultimul an de zile 17 locuri, de pe locul 76 pe locul 59 (din 144 de țări) (http://www3.weforum.org/docs/WEF_GlobalCompetitivenessReport_2014-15.pdf). Cum am reușit această performanță? Se pare că am excelat la câțiva piloni pe care se sprijină definiția competitivității: inovare, eficiența piețelor, stat de drept și piața muncii.
Privind mai în detaliu, poza ultimului an arată cam așa: companiile românești au crescut alocările pentru cercetare și dezvoltare, avem mai mulți oameni de știință și ingineri la dispoziție, avem politici agricole mai echilibrate intre interesele contribuabililor, consumatorilor și producătorilor, procedurile vamale s-au mai simplificat, piața nu este dominată doar de câteva grupuri de afaceri, companiile sunt mai orientate spre consumator și legile anti-monopol se dovedesc mai eficiente. De asemenea, sistemul judiciar își manifestă și mai mult independența în raport cu politicul, practicile corupte sunt descurajate într-o măsură mai mare și piața muncii funcționează semnificativ mai flexibil decât în anii anteriori.
Deși creșterile propriu-zise sunt modeste în valori absolute (între 5 și 10%), urcarea în ierarhii este pe alocuri spectaculoasă, din simplul motiv că, în vreme ce noi ne-am îmbunătățit anumite performanțe, alte țări și le-au înrăutățit. În plus, profitând de criza economică, am reușit să menținem indicatorii macro-economici (creștere PIB, deficit bugetar, grad de îndatorare, inflație) la un nivel foarte bun, în timp ce țări mai ”titrate” s-au arătat incapabile deocamdată să iasă din trendul negativ al crizei (Grecia, Slovacia, Slovenia). Pe ansamblu, rămânem o economie de pluton mijlociu, orientată mai mult spre eficiența piețelor, dar prea puțin încă spre inovație și sofisticare.
Așadar, eforturile făcute în ultimii ani pentru macro-stabilizarea economiei, flexibilizarea pieței muncii, consolidarea independenței justiției, lupta împotriva corupției, modernizarea codurilor judiciare, reformele din educație nu sunt lipsite de efecte la nivelul competitivității economice. Iar aceste reforme, deși pregătite cu mult timp înainte, au fost legiferate doar în doi ani de zile, 2010-2011. Al cui este meritul? Pe de o parte este meritul românilor care au acceptat sacrificiile, mulțumindu-se să provoace doar costuri politice partidelor aflate la guvernare, dar nu și costuri de instabilitate socială majoră (așa cum s-a întâmplat în alte țări europene), al oamenilor din sistem, care și-au mai diminuat rezistența la schimbare, al politicienilor aflați la putere, care au acceptat pierderile electorale uriașe, dar și al politicienilor aflați în opoziție, care s-au rezumat doar la demagogia discursivă, dar au evitat să treacă la acțiuni brutale de restaurație atunci când au venit la guvernare.
Judecând însă ultimii 15 ani, nu putem să nu observăm că preocuparea politicienilor pentru modernizarea instituțiilor s-a concentrat în aproximativ 5-6 ani, din care doar trei sau patru ani de implementare efectivă de legislație. Restul de 9-10 ani s-au consumat în bătălii politice mai mult sau mai puțin utile. Cauzele acestui ritm de tip ”stop&go” trebuie căutate mai ales în aranjamentul instituțional.
Dacă dăm la o parte anii electorali, când partidele politice evită schimbările bruște sau confruntările cu inerția sistemului, ar trebui să rămână măcar opt ani dintr-o decadă, care să fie dedicați reformelor profunde, de care România are atât de mare nevoie. Într-o lume ideală, din 2004 până în 2014, am fi putut să avem doar doi ani de vacanță a reformelor. În realitate au fost mult mai mulți.
Iată câteva cauze instituționale, altele decât anii electorali, care anihilează orice apetit al politicienilor pentru reformă:
- Guvernele ultra-minoritare – așa cum a fost în perioada 2007-2008, când un partid, cu o pondere de 20% în Parlament, și-a asumat întreaga guvernare. Nu era de așteptat să se producă nici o reformă, pentru că reformele, în esența lor, presupun învingerea inerției și anumite costuri la nivel individual sau colectiv. Ele nu sunt populare, motiv pentru care politicienii din opoziție pot profita de sprijinul minoritar al guvernului pentru a câștiga capital electoral. Un guvern ulta-minoritar, mai ales în ani electorali, nu va putea fi altceva decât un guvern ultra-populist.
- Crizele politice iscate din conflicte inter-instituționale – așa cum a fost în anii 2007 și 2012, când Parlamentul a decis ex-abrupto suspendarea președintelui și organizarea referendumului pentru demitere. E adevărat că cele două acțiuni au reflectat și rezistența unor grupuri din societate la reformă (în special reforma sistemului judiciar), dar criza politică în sine a făcut imposibilă orice agendă de reformare a societății. Atunci când crizele politice sunt instrumentate prin știrbirea statului de drept, așa cum s-a întâmplat în 2012, efectele lor asupra stabilității generale sunt și mai dramatice.
- Coalițiile ultra-majoritare – adică, în fapt, coalițiile între cele două blocuri politice mari. În ciuda iluziilor că acestea sunt ”adevărate alianțe politice pentru reformă”, ele au durat în România între 9 luni (PSD-PDL) și 19 luni (PSD-PNL). E adevărat că în 2009 era an electoral, deci era cumva previzibil eșecul marii coaliții între stânga și dreapta. Dar în 2013 (an post-electoral) două mari proiecte au fost sacrificate și din cauza ambițiilor politice. Revizuirea Constituției, de exemplu, a fost respinsă de Curtea Constituțională și pentru că PSD încerca să facă un aranjament viitor pentru un președinte slab, pe care îl promisese deja PNL. Proiectul regionalizării, în fapt restrâns doar la un soi de descentralizare, urmărea să întărească puterea locală a baronilor PSD și PNL. Și el a fost respins în unanimitate de CCR.
- Mutiplicarea anilor electorali – Odată cu prelungirea mandatului prezidențial la cinci ani, practic a mai apărut un an electoral. Din fericire, anul electoral prezidențial se suprapune cu anul scrutinului pentru Parlamentul European. Chiar și așa, în următorii zece ani, vom avea doar șase ani fără alegeri (2015, 2017-2018 și 2021-2023). Începuturile de mandat pentru Președinte și Parlament se vor suprapune în mod natural abia în 2024, după care se vor separa din nou. O recorelare înainte de 2024, adică în 2016 sau 2019, nu se poate face decât fie prin demisia actualului Președinte și modificarea Constituției până atunci (scurtarea mandatului la 4 ani), fie prin alegeri parlamentare anticipate în 2019, dar probabil tot printr-o modificare anterioară a Constituției, care să flexibilizeze mecanismele dizolvării Parlamentului. Cum spuneam, anii electorali sunt ani pierduți din punctul de vedere al reformelor.
- Coabitările Președinte-majoritate parlamentară. Până acum aceste coabitări, deși în limitele jocului democratic, s-au dovedit extrem de păguboase pentru îndeplinirea vreunui program de reformă. Asta pentru că Președintele și premierul, în actualul regim republican, împart atribuții executive. Polemica la vârf, deși utilă pentru asigurarea balanței puterilor sau confruntarea curentelor dominante din societate, nu este deloc propice alinierii sub o singură viziune și nici împărțirii costurilor asociate reformei. Chiar și atunci când se anunță o coabitare liniștită, ”consensuală”, așa cum pare să avem în aceste zile, guvernarea orientată spre reformă sau chiar minim eficientă este imposibilă. Asta pentru că ”opoziția prezidențială”, mult mai bine cotată în topurile popularității, amenință cu o iminentă schimbare de cabinet. Și, așa cum s-a dovedit în repetate rânduri în România, ”iminentele” schimbări de majoritate blochează aparatul administrativ, puternic dependent de factorul politic. Ce funcționar mai e preocupat de actul guvernării, când toate calculele sunt orientate spre supraviețuirea în funcție?
- Politizarea administrației – Pentru programe de reformă coerente, desfășurate pe parcursul mai multor ani, e nevoie de o minimă stabilitate a aparatului birocratic. În România, funcțiile administrative depind în mod crucial de deciziile luate în sediile de partid. Orice anticipare a prăbușirii majorității paralizează birocrația. Așa cum arătam mai sus, funcționarul public este extrem de sensibil la orice zvon de schimbare politică. Cea mai mică adiere de schimbare îi blochează acțiunea și îl îndreaptă spre negocieri cu viitoarea majoritate. Sabotajul din interior nu este nici el exclus în asemenea situații. Dependența aparatului birocratic de factorul politic irosește timp prețios și din începutul de mandat al guvernului. Întrucât la noi stabilitatea funcționarului public este mimată, multe luni după preluarea pârghiilor executive sunt căutate soluții ”legale” pentru înlocuirea șefilor de deconcentrate și prefecturi cu ”ai noștri”.
E suficient să privim la circumstanțele de mai sus, extrem de nefavorabile reformelor, ca să înțelegem că 2015 și 2016 sunt ani pierduți din această perspectivă. Pentru că 2016 este an electoral, iar 2015 este anul coabitării executive cu sabia deasupra capului. Actuala majoritate dă semne de destrămare, iar actuala opoziție, chiar dacă doar declarativ, revendică venirea la guvernare în cel mai scurt timp. Așadar, nicio șansă pentru reforme. Chiar dacă PNL ar prelua guvernarea mai repede, adică în 2015, este puțin probabil că va fi dispus să inițieze schimbări în sistem care să fie asociate unor costuri electorale.
Cel mai probabil, 2017 și 2018 sunt următorii ani propice pentru inițierea unor reforme precum: revizuirea Constituției, legea sănătății, finanțarea partidelor politice, depolitizarea administrației publice, reorganizarea administrativ-teritorială, liberalizarea pieței politice și altele poate chiar mai importante. Un pas decent ar fi ca în acești doi ani irosiți să se creeze măcar un consens la nivelul partidelor politice pentru liniile majore de schimbare fundamentală în societate. Asta pentru că multe din proiectele de mai sus, extrem de necesare acum României, pot fi folosite pentru a sprijini strict interese partizane, așa cum s-a mai întâmplat (revizuirea Constituției pentru slăbirea puterilor prezidențiale sau reforma administrativ-teritorială pentru întărire puterii baronilor). Dar pentru asta e nevoie de o viziune. E nevoie de cineva care să înțeleagă cum trebuie să arate România peste 10 ani sau peste 20 de ani, dar și cum va arăta lumea modernă în acest interval de timp. Despre asta, însă, într-un articol viitor.
