În urmă cu 20 ani murea una dintre cele mai luminoase figuri feminine ale disidenței anticomuniste din România, Elisabeta Rizea. Ea a fost închisă 13 ani pentru faptul că a ajutat şi eroii rezistenţei anticomuniste din Munţii Făgăraşului.

Elisabeta Rizea a fost fiica lui Ion Şuţa şi a Mariei, pe linie paternă înrudită cu unul dintre fruntaşii mişcării naţional-ţărăniste suprimat de comunişti în 1948, Gheorghe Şuţa. După ce soțul său, Gheorghe Rizea, s-a raliat grupului de rezistenţă anticomunistă „Haiducii Muscelului” (Arsenescu-Arnăuţoiu), ea şi fiica lor Elena au aprovizionat cu alimente şi bani pe luptătorii pentru libertate din Munţii Făgăraş.

Pe 18 iunie 1949, Elisabeta Rizea a fost prinsă și bătută de securiști. A stat nemâncată în subsolul unei case timp de patru zile. După doi ani de detenție, a fost condamnată la șapte ani de închisoare, pe care îi va ispăşi în penitenciarul de la Piteşti, într-o celulă de maximă securitate.

Dar teroarea nu a înfrânt-o și, după eliberarea din primăvara anului 1958 a reînnodat legăturile cu vechii partizani din grupul de rezistenţă. Primea şi oferea informaţii folosindu-se de scorbura unui copac din Valea Morii. „Îmi dam drumul pe scară în cămaşa de noapte, să creadă că intru-n closet. Aveam cuiele scoase la două uluci şi treceam dincolo. Băgam mâncarea pentru partizani într-o grămadă mare de crăci. Ce auzeam scriam şi puneam hârtia într-o scorbură”.

Gheorghe şi Elisabeta Rizea în fata casei lor din Nucşoara (anii 90)

Condamnată la moarte

Odată cu arestarea col. Gheorghe Arsenescu, în anul 1961, au ieşit la iveală circumstanţele în care Elisabeta Rizea înşelase vigilenţa urmăritorilor şi sprijinise mişcarea anticomunistă. La câteva săptămâni după mărturia acestuia a fost din nou arestată, judecată şi condamnată la moarte, ulterior, în urma recursului, la muncă silnică pe viaţă. Acuzatorii au ales de această dată ca loc al detenţiei închisoarea pentru femei de la Mislea, unde deţinutele erau maltratate fizic şi psihic.

După 1989, ea a povestit în ce consta tratamentul inuman aplicat „trădătorilor”: „m-au bătut şi m-au legat cu cauciucul, de la ceafă până la călcâi, şi pe stânga şi pe dreapta [...] apoi, m-au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe masă, de pe masă pe alt scaun [...] mi-a legat coada sub cârligul de lampă din casa boierului. Coada era groasă. Cârnu mi-a tras scaunul, celălalt masa. Coada mi-a rămas în cârlig şi eu am căzut la pământ. Aşa mi-au smuls părul”.

Eroina a fost eliberată conform decretului de amnistie generală din anul 1964. La întoarcerea acasă, n-a mai găsit nimic în gospodăria ei de la Nucşoara.

Coșmarul nu se sfârșise. Ea și familia sa au fost urmăriți de Securitate, fiind obligată ca până în 1989 să răspundă unor eventuale acuzaţii de „duşman al poporului”. Din fericire, a apucat să vadă România scăpată de comunism. A murit la vârsta de 91 de ani, la 4 octombrie 2003.

Banda din munți

Conform Memorialului Sighet, grupul condus de Toma Arnăuţoiu a rezistat mai mulţi ani, ducând lupte cu Securitatea, înregistrând pierderi proprii, dar provocând mult mai multe în rândurile forţelor represive. În cele din urmă, partizanii au intrat într-o totală şi cvasiperfectă clandestinitate, fapt datorat în bună măsură unei destul de largi şi loiale reţele de susţinători (un rol aparte l-au avut Marinica Chircă şi Elisabeta Rizea). În mai 1958 ultimii membri ai grupului au fost capturaţi prin trădare (unul s-a sinucis la capătul unei lupte), la fel ca mulţi dintre susţinătorii lor.

Represiunea a fost cumplită şi extinsă, mai multe loturi au fost judecate de Tribunalul Militar Bucureşti în 1959, acordându-se 16 condamnări la moarte, inclusiv Toma Arnăuţoiu, dar şi numeroşi ani de temniţă.

Grupul de rezistenţă Toma Arnăuţoiu a fost considerat printre cele mai importante din România, lungi perioade de timp fiind pus de Securitate chiar în capul listelor privind „bandele din munţi”.