Mihai Eminescu a murit din cauza unui caz grav de malpraxis. Cel puțin asta este concluzia specialiștilor moderni. Acesta a fost efectiv otrăvit, cu un tratament inadecvat pentru o boală de care nu suferea. În plus, există și bănuieli că marele poet ar fi fost victima unui asasinat.

Acum 135 de ani, în sanatoriul de boli mintale al doctorului Șuțu, de pe Strada Plantelor din Bucureștiul de sfârșit de secol XIX, la ora 4 dimineața, se stingea din viață Mihai Eminescu. Marele poet avea doar 39 de ani iar ultimii săi ani de viață au fost marcați de sărăcie, zbucium, disperare și alienare. Ultima dorință a poetului, a fost un pahar cu lapte. Prin vizeta metalică a camerei în care era închis, Eminescu a făcut și o ultimă confesiune, medicului de serviciu: „Sunt năruit”. În aproximativ 60 de minute, marele poet a închis ochii pentru totdeauna. Pe 16 iunie 1889 s-a constatat decesul iar medicii Șuțu și Petrescu au întocmit și raportul legal.

Cu toate că medicina era suficient de avansată în aceea perioadă, iar medicii Șuțu și Petrescu considerați destul de capabili pentru acele timpuri, cauza morții lui Eminescu rămâne un mister. În raport se precizează doar simptome de tulburare psihică, dar nu și cauza clară a deceseului. La toate acestea se adaugă episodul straniu în care, la autopsie, creierul lui Eminescu este lăsat efectiv să se descompună, uitat pe un geam. ”Din nefericire, nu aş putea să vă dau multe informaţii în privinţa creierului marelui şi nefericitului poet Eminescu. Creierul mi s-a adus de la Institutul Şuţu într-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvoluţiunilor”, îi scria medicul Marinescu, de la laboratorul Babeș, unui ziarist ieşean care–i ceruse date pentru scrierea unui articol

Ipoteza loviturii ucigașe și a erizipelului

Evident, lumea era interesată de cauza morții lui Eminescu. Încă din aceea perioadă. Mai ales că existau multe semne de întrebare. Una dintre ipotezele avansate la aceea vreme era bazată pe o poveste din sanatoriu. Mai precis, Dumitru Cosmănesc, fost frizer al regelui îl vizitase pe Eminscu la ospiciu a povestit o întâmplare neobișnuită. În timpul vizitei, Eminescu care-i spunea „Dumitrache” ar fi început să-i cânte „Deșteaptă-te Române”. În acel moment, un pacient, Petre Poenaru, fost director de școală la Craiova, ar fi venit și l-ar fi lovit pe poet cu o scândură în cap. Eminescu a căzut și i-ar fi spus frizerului „Dumitrache”. „Dumitrache, chemă medicul că mă prăpădesc.” După două zile de la aceea întâmplare Eminescu a murit, decesul fiind pus pe seama acelei întâmplări. Un alt medic, Vineș de la „Institutul Caritatea”, cel care-l avusese la rândul său în grijă pe Eminescu, o perioadă, spunea că de fapt decesul a avt legătură cu lovitura dar s-a produs pe fondul unei infecții și a unei endocardite mai vechi a poetului.

„Era o tăietură a pielii de 2 cm lungime. I s-au dat imediat îngrijirile medicale necesare, iar peste 3 zile buzele plăgii păreau reunite. Dar Eminescu care avea, după cum am spus, obiceiul de a strânge de pe jos tot felul de lucruri,din care unele erau murdare şi se freca cu ele pe corp şi pe cap desfăcându-şi pansamentul, a făcut un erizipel la nivelul plăgii, erizipel care s-a întins apoi la faţă, gât, membre superioare, torace, până la nivelul abdomenului.[...] Cum se vede din cele de mai sus, moartea lui Eminescu nu este datoratã traumatismului cranian petrecut cu 25 zile mai înainte şi care se vindecase complet, ci este consecinţa unei endocardite mai vechi (diagnosticată de regretatul profesor N.Tomescu, medic primar al serviciului de boli interne de la spitalul de copii, care era şi medic al institutului) de care era ameninţat în fiecare clipă şi care desigur s-a agravat după erizipel”, scria în raportul său medicul Vineş, raport citat de Nicolae Georgescu în lucrarea sa ”Eminescu târziu”.

Concluzia finală a medicilor: malpraxis

Deși cazul morții lui Eminescu a fost închis pentru mai bine de cinci decenii, încă din anii 60 ai secolului XX au început să apară preocupări pentru redeschiderea discuției privind moartea lui Eminescu. Au fost reevaluate fișele de observație, rapoartele, simptomele. Iar cercetătorii moderni, mai ales din domeniul neurologiei și psihiatriei, spun clar că Eminescu a fost victima malpraxis. Adică, a fost ucis cu un tratament otrăvitor, în urma unei diagnosticări greșite. Verdictul final susținut de mai mulți specialiști moderni este că Eminscu a murit în urma unui stop cardio-respirator provocat de intoxicația cu mercur. Profesorul doctor Irinel Popescu, membru corespondent al Academiei Române şi preşedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale din României, în cadrul unei sesiuni ştiinţifice din 2014, întrunită tocmai pentru a discuta cazul Eminescu, spunea cu certitudine că poetul a fost ucis din cauza intoxicării greşite cu mercur de către medicii din aceea perioadă. Intoxicaţia cu mercur i-a provocat stop-cardio-respirator care a fost şi cauza morţii poetului. ”Între lunile februarie - iunie 1889, lui Mihai Eminescu i s-a administrat intravenos clorură de mercur la Institutul Şuţu şi, probabil, că aceasta a fost cauza stopului cardiac, care i-a provocat moartea”, preciza acesta. Părerea profesorului doctor Irinel Popescu este împărtăşită şi de un alt specialist, medicul Raul Neghina de la departamentul de parazitologie a Universităţii de Medicină şi Farmacie ”Victor Babeş” din Timişoara.

Eminescu intoxicat cu mercur

Cum s-a ajuns la administrarea mercurului? Specialiștii spun că injecțiile dar și frecțiile cu mercur erau un tratament la modă în România acelor vremuri, deși în Occident era interzis demult, tocmai din cauza pericolelor și a toxicității mercurului, pentru sifilis, o cunoscută boală venerică. Totul a pornit de la un diagnostic eronat al unui medic ieșean care-l consultase pe Eminescu în 1886. Doctorul Julian Bogdan din iași spunea despre Eminescu, în urma examinării pacientului că acesta suferea de sifilis, că era în pragul demenței din cauza abuzului de alcool dar și a gomelor sifilitice de pe creier. Același diagnostic îl pune și medicul Panait Zosin, care l-a consultat pe marele poet pe 6 noiembrie 1866. Zosin spunea că Eminescu prezintă ”alienație mintală” din cauza sifilisului agravată de abuzul de alcool. Ambii îi prescriu un tratament criminal și total depășit chiar și pentru medicina acelor vremuri.

Neuropatologul român Ovidiu Vuia a studiat în amănunțime simptomele lui Eminescu dar și rapoartele medicale ale vremii și a concluzionat că Eminescu nu a avea nici urmă de sifilis, nici de demență alcoolică. ”„Concluziile mele ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste o sută de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare: Eminescu nu a suferit de lues (sifilis) şi nu a avut o demenţă paralitică.(...) Pentru prima oară, un oarecare dr. Julian Bogdan, în 1886, ascunzându-şi neştiinţa după o diplomă de Paris, pune diagnosticul la Eminescu de alienaţie mentală produsă probabil de gome sifilitice pe creier şi exacerbate de alcool. A fost pomenit şi un delirium tremens, şi el nefondat, fiindcă spargerea felinarelor pe stradă nu înseamnă că ai halucinaţii de animale mici, apărute mai ales la culcare, simptom tipic pentru un delirium tremens. Îmi pare rău că o scriu, dar doctorul de la Iaşi scotea diagnosticele (pur şi simplu din burtă), deci din auzite, şi nu din observaţia bolnavului ”, preciza Ovidiu Vuia într-un articol de specialitate publicat în New York în 1987 şi reluat în lucrarea sa ”Despre boala şi moartea lui Mihai Eminescu”.

Asta însă nu înseamnă că Eminescu nu avea probleme de sănătate mintală. Medicii occidentali care îl consultaseră pe Eminescu l-au diagnosticat cu tulburare bipolară. Diagnosticul este confirmat și de specialiștii moderni. Crizele s-a declanașat începând cu anul 1883, după ce Eminescu suferise o lungă perioadă de depresie, din cauza problemelor sentimentale, a sărăciei și a muncii infernale de la ziar. ”Pentru sindromul bipolar al lui Eminescu există probe directe (relatările lui Şuţu despre tulburările de comportament, opinia renumitului psihiatru Eliot Slater - autorul celebrului tratat Clinical Psychiatry, care a primit de la Dr. Nica dosarul cu boala lui Eminescu şi a concluzionat, fără nicio rezervă, că este vorba despre o psihoză maniaco-depresivă) şi probe indirecte, printre care opinia unor psihiatri de renume că patologia afectivă domină la scriitorii cu probleme psihice, iar creativitatea artistică poate fi asociată cu bipolaritatea”, precizează specialistul în psihiatrie, profesorul doctor Dan Prelipceanu, prezent la aceeaşi sesiune ştiinţifică întrunită în anul 2014.

Opinia sa a fost trecută în lucrarea ”Bolile lui Eminescu-adevăr şi mistificare”, a lui Nicolae Constantinescu, în Revista de Politica Ştiinţei şi Scientometrie. Boala i-a fost agravată și de consumul de alcool, de excesul de cafea și țigări. ”Înainte de a face criza, obosit şi depresiv, are fenomene provocate de munca susţinută şi grea de ziarist la ”Timpul”, deci nu pot fi calificate drept patologice. Aproape de scadenţa psihozei a prezentat simptome grave, toate însă de natură afectivă şi fără stigmate paralitice”, adăuga Vuia. La sanatoriile pe unde a fost internat, dar și la Botoșani, Eminescu a fost injectat cu mercur, prăbușindu-i sănătate și conducând în cele din urmă la stop cardio-respirator.

Teoria asasinatului

Există și o teorie care indică faptul că Eminescu ar fi fost asasinat. Adică intoxicat voluntar cu mercur. Sunt voci care spun că cei care doreau ”liniștirea„ lui Eminescu, renumit pentru duritatea sa jurnalistică dar și acțiunile patriotice din Bucovina și Transilvania, la aceea vreme austriece, au profitat de probleme sale psihice pentru a-l închide și ucide, lent, cu mercur. Totul i s-ar fi tras de la activitatea jurnalistică, la ”Timpul„. Avea o notorietate aparte atât ca scriitor cât și ca jurnalist. Avea articole tranșante împotriva tuturor celor despre care credea că practică o politică anti-națională. Majoritatea Guvernului, liberal, la aceea dată era dușmanul său de moarte. În plus activa în Societatea „Carpații„ militând pentru eliberarea Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei. Era privit, mai ales de agenții austrieci, ca un element subversiv, periculos. Materialele sale l-au făcut până și pe P.P. Carp, susținător al alianței cu zona germană, să-i scrie lui Titu Maiorescu. „„Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”„Pentru a nu-l martiriza, varianta convenabilă ar fi fost sanatoriul. Internarea din 28 iunie 1883 a fost, în realitate, o arestare mascată, mai odioasă decât una la lumina zilei. D. Vatamaniuc, cel mai avizat cunoscător al publicisticii eminesciene şi documentarist de primă mână, afirmă că Eminescu a fost, din nefasta zi, deţinut politic”, scria Theodor Codreanu în „Eminescu-drama sacrificării“.