103 ani de la naşterea lui Emil Cioran. Filosoful, în 1971: „De ani de zile iau calmante ca să-mi domolesc indignarea”
„Două lucruri care au contat enorm în viaţa mea: muzica şi mistica (deci extazul) – şi care se îndepărtează… Între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani, orgie a amândurora. Pasiunea pentru ele era legată de insomniile mele. Nervi incandescenţi, întinşi să plesnească în fiece clipă, pofta de a plânge dintr-o fericire insuportabilă. Toate au fost înlocuite de acreală, de zbucium, de scepticism şi de anxietate. Pe scurt, o scădere a temperaturii lăuntrice – singura explicaţie că mai sunt în viaţă. Căci dacă era să rămân în starea aceea de ebuliţie, de mult mi-aş fi ieşit din minţi”.
La sfârşitul acestei perioade, în 1936, apărea controversata carte a lui Cioran „Schimbarea la faţă a României”. Tânărul autor visa delirând să trăiască într-o „Românie fanatică”, într-o ţară „cu destinul Franţei şi populaţia Chinei”, propunând o explozie orgiastică, un „dionisism al devenirii româneşti”. Capitolul despre evrei era profund antisemit. Într-o scrisoare către autor, Mircea Eliade (care se ocupa la Bucureşti de şpalturile cărţii lui Cioran) a considerat anume acest capitol ca fiind „admirabil”. În februarie 1990, la două luni de la revoluţie, Cioran a admis să se reediteze această carte. El a suprimat „câteva pagini” (de fapt, câteva capitole) considerate de el „pretenţioase şi stupide”, fiind „evidentă prezenţa isteriei mele de atunci”. „Această ediţie este definitivă – a conchis Cioran în 1990.Nimeni nu are dreptul s-o modifice”.
Atunci, în 1936, Cioran se afla la Braşov (umil profesor de liceu), trimiţând provinciale mesaje melancolice lui Eliade: „Tot ce este îmi pare a fi o hrană pentru o tristeţe nemăsurată”. Într-o scrisoare de răspuns din toamna acelui an, încercând să îi aline starea depresivă, Mircea Eliade îi recomanda (în glumă? în serios?) un straniu remediu psihiatric: „Dar pe tine ce te-a apucat? Nu ai vreun opium la îndemână ?!”. Nu ştim dacă, în Braşovul anului 1936, Cioran avea „vreun opium la îndemână”. Ştim în schimb că, „în tinereţe”, Emil Cioran îşi provoca „uitarea de sine” prin exces de alcool. Faptul rezultă limpede dintr-un dialog al eseistului cu Gabriel Liiceanu, într-un film realizat la Paris, în 1990.
Sursa: adevarul.ro
