Protestele româneşti şi cum ne vede marea presă de stânga a lumii
Foarte interesant articolul lui Sorin Ioniță de pe Contributors.ro . Merită răsfoit.
Lost in translation: protestele româneşti şi cum ne vede marea presă de stânga
Am interacţionat masiv în ultima lună cu presa globală de înclinaţie centru-stânga: New York Times, The Guardian, Newsweek, RAI 1, Le Monde, Gazeta Wyborcza, etc. Am observat un reflex care la început m-a intrigat, dar apoi m-a amuzat: după ce detaliam toată istoria cu protestele din România declanşate de încercarea de a adopta Ordonanţele fatidice în 18 ianuarie, simţeam nerăbdarea jurnalistului să treacă la adevăratul subiect, pentru care mă contactase.
“Dar care e adevărata cauză, mai profundă, cât sunt oamenii afectaţi de corupţie în viaţa de zi cu zi, în servicii sociale, etc”, venea întrebarea. Păi, sunt afectaţi, fireşte, ziceam, că în ţara unde ai corupţie mare, la vârf, ea se transmite inevitabil şi la bază, la nivel de funcţionari, cadre medicale, poliţie locală, şamd. Nu se poate să ai funcţionari curaţi dacă şefimea lor este până la gât în reţele clientelare.
Ok, bine, lăsaţi asta, spuneţi-ne mai exact, cu exemple, cât e mita la doctor, cât vă afectează pe dv personal, când aţi dat ultima oară şpagă, de exemplu? Păi, sincer nu-mi amintesc, nu mi s-a întâmplat des în ultima vreme să trebuiască să dau şpagă, dar poate că sunt eu mai norocos, fără îndoială că e lume care dă – sau e nevoită să dea. Numai că de data asta protestele din stradă nu sunt despre corupţia de ghişeu, ci altceva, corupţia mare, organizată la vârf, şi modul cum te mint unii verde în faţă când tu îi vezi că vor să-şi dea legi personalizate.
Bine, bine, passons, dar poate există un fond de dificultăţi materiale care a determinat poporul să iasă în stradă, vreo tăiere de bugete, vreo privatizare cu cântec, ceva de zis despre agenda globală neoliberală? Nu prea, zic. Adică dificultăţi materiale sunt bineînţeles într-o ţară ca România, dar nici despre asta nu-s acum protestele, ci despre altceva: principii şi despre statul de drept. De fapt, guvernul tocmai mărise cu o săptămână înainte salariul minim cu 16%, eliminase vreo sută de taxe şi tarife, crescuse pensiile şi dăduse ceva beneficii în plus studenţilor, deci lumea n-avea nici un motiv să protesteze chiar acum din motive de bani. Declanşatorul e altul, cum vă spuneam.
What, nici măcar vreo mărire de tarife la utilităţi nu ne puteţi menţiona drept cauză a protestelor? Poate, totuşi, în vreun oraş mai mic? Ca în Bulgaria în 2013, când au făcut şi ei un super-show stradal contra scumpirii electricităţii? Un şomaj exploziv, o directivă UE de liberalizare, ceva concret? Nimic, sorry, nu s-a întâmplat altceva de felul ăsta la noi la începutul lui 2017, decât ce v-am spus: lumea s-a enervat pentru că a fost minţită în faţă de un guvern şi o clasă politică pe chestiuni de principii, stat de drept şi de încercarea unora de a-şi da graţiere cu dedicaţie, pentru a fi deasupra legii.
Hm, ok… Dar elefanţii ăia de pe pancarte? Este că unii protestează contra lui Trump, zicea omul, cu speranţa să găsească măcar un fir secundar de naraţiune, dacă ăla principal eşuează? Nu chiar, zic. Probabil că cei mai mulţi din stradă n-au vreo simpatie pentru individ şi retorica lui, dar pe bune că protestele noastre sunt despre altceva.
Se simţea tot timpul că jurnaliştii de la publicaţiile amintite au simpatie profundă pentru cauza străzii din România, pe care au prezentat-o finalmente corect în materialele lor. Doar că se munceau din greu să vină cu povestea-clişeu care să se brodească în context si să pună evenimentele din România în calapoadele de înţelegere ale redacţiilor lor – deci în ultimă instanţă ale publicului lor.
Cu cât ne îndepărtam mai mult de aşteptarea bine înrădăcinată că lume-în-stradă-în-ţara-cea-mai-săracă-din-UE trebuie să însemne vreo chestie cu FMI-UE-globalizare-scumpire-austeritate-antiMerkel-josAmerica-privatizare (ideal, cu vreo multinaţională; genial, dacă ar fi din SUA), cu atât auzeam mai tare ohtatul ziaristului, a cărui misiune cu articolul devenea tot mai complicată. Se vădea mai greu decât crezuse să găsească “un story uman” cu nume şi prenume care să ilustreze povestea cea mare, cum te învaţă manualul de jurnalism în anul I, anume acel story pe calapod “David cel mic şi asuprit de Goliat-cabala capitalistă”. Treaba asta cu clasa mijlocie urbană contra corupţiei pe chestiuni de onoare şi principii nu intra deloc în interpretarea canonică a fenomenelor din Europa de Est.
Până la urmă, cum spuneam, marea presă internaţională de stânga s-a descurcat onorabil şi a prezentat corect protestele din România. Chiar şi New York Times, deşi până la urmă tot şi-a făcut damblaua cu human stories despre corupţie prin metoda uşor infantilă şi nedemnă de o mare redacţie de a invita românii să şi le scrie singuri pe versiunea online (adică s-au transformat în blog interactiv, o treabă pe care, când o fac alţii, o privesc pe bună dreptate de sus).
Chiar şi Gazeta Wyborcza, care a dat un titlu corect despre proteste anti-guvern şi anti-privilegii politicie, dar l-a ilustrat cu celebra Floricica Dansatoarea în acţiune la Cotroceni, înconjurată de lozinci care contraziceau titlul. Evident, o greşeală neintenţionată dar semnificativă: li s-a părut că poza aia ilustrează mai bine decât altele o ştire de genul, românii ies în stradă ca să ceară ceva. Pur şi simplu cele din Victoriei nu se potriveau cu imaginea obisnuită a României (sesizaţi, au înlocuit ulterior fotografia).
