<<Când armata rusă a început să bombardeze Lukașivka, un sat din nordul Ucrainei, zeci de locuitori au fugit în pivnița familiei Horbonos. Copii, femei însărcinate, pensionari imobilizați la pat și înșiși Horbonosii s-au îndreptat sub livada de piersici și legumele familiei și au așteptat. Timp de 10 zile, au ascultat cum obuzele șuierau și se prăbușeau deasupra lor de câteva ori pe oră. Atacurile au lăsat cratere uriașe în pământ, incinerând mașina familiei și distrugând acoperișul casei lor. În cele din urmă, pe 9 martie, au auzit sunetul armelor grele și tancurilor care intrau în sat: armata rusă luase Lukașivka >>, scrie Peter Pomeranțev, în The Atlantic .

<< Soldații le-au ordonat sătenilor îngroziți să iasă la suprafață, apoi au aruncat o grenadă în pivniță, vizând eventuali soldați ucraineni ascunși. Horbonosii — Irina, 55 de ani; Serghei, 59 de ani; și fiul lor, Nikita, în vârstă de 25 de ani, au petrecut noaptea următoare în pivnița unui vecin, dar era atât de umed și de frig încât s-au întors la a lor. La sosire, au găsit locuind înăuntru cinci soldați ruși.

„Unde ar trebui să locuim?” întrebă Irina. „Este casa noastră.” Soldații i-au spus familiei Horbonos că se poate întoarce acasă — toți pot locui acolo împreună. Și astfel, Horbonosii s-au mutat înapoi înăuntru.

Aveau să petreacă vreo trei săptămâni cu cei cinci soldați ruși, mâncând împreună, plimbându-se împreună, vorbind împreună. Soldații ruși făceau declarații fără sens cu privire la misiunea lor și puneau întrebări de bază, alarmante, despre Ucraina, dar ofereau și perspective asupra motivațiilor și moralului lor; Horbonosii aveau să respingă pretențiile lor, să țipe furios la ei și, de asemenea, să bea cu ei, folosind acea măsură de încredere pentru a înțepa încrederea soldaților în războiul lui Vladimir Putin.

Pe parcursul acelor câteva săptămâni, o perioadă pe care Horbonosii mi-au povestit-o mie și colegelui meu, Andrii Bastovii, pivnița din Lukașivka a devenit un microcosmos al frontului de propagandă al războiului. Pe de o parte, erau rușii care repetau o serie de minciuni care li se spuseseră despre atacul lor; pe de altă parte, ucrainenii, întrebându-se cum ar putea fi decimată casa lor de agresori mânați de o ficțiune.

Cu toate acestea, după întâlnirea cu Horbonosii și, în aceeași săptămână, cu liderul națiunii lor, președintele Volodimir Zelenski, am fost uimit de cât de clar experiența familiei ține de asemenea de o întrebare care bântuie mulți politicieni, oficiali, jurnaliști și activiști din Ucraina și din străinătate, încercând cu disperare să pună capăt acestui război: Cum îi convingem pe rușii care au fost hrăniți cu o serie nesfârșită de minciuni să renunțe la sprijinul pentru invadarea Ucrainei de către Putin?

La început, Horbonosii erau prea speriați ca să vorbească cu colegii lor de casă ruși. Soldații, la rândul lor, erau mereu agățati de armele lor. Rareori părăseau pivnița, cu excepția cazului în care erau chemați la datorie, temându-se, precum gazdele lor, de barajele de artilerie de deasupra capului, în timp ce armatele ucrainene și ruse se luptau pentru zona din jurul orașului din apropiere, Cernihiv.

După câteva zile, însă, cele două grupuri au început să se cunoască, discutând inițial despre subiecte neutre, cum ar fi mâncarea și rețetele populare ucrainene. Familia Horbonos a aflat că cei cinci soldați erau mecanici militari. Printre ei se număra și un căpitan, cel mai tânăr din grup avea 31 de ani. Alți trei aveau 40 și ceva de ani — doi slujiseră în Siria; fața unuia fusese arsă când un vehicul în care se afla a detonat o mină în drum spre Lukașivka și el avea obiceiul de a blestema în timp ce își freca fața cu unguent. Toți patru erau din Siberia. Al cincilea avea, de asemenea, 40 și ceva de ani, un tătar, un grup etnic cu propria sa republică mare în centrul Rusiei. Celorlalți li s-a părut enervantă fredonarea neîncetată de melodii tătare și îl tachinau pentru aparenta lui lașitate, pentru că el părea întotdeauna să fie primul care se strecura în pivniță atunci când începeau barajele de artilerie.

La început, căpitanul a repetat cu fervoare propaganda Kremlinului: el și compatrioții săi au vent în Ucraina pentru a-i salva pe Horbonosi, a spus el; soldații nu luptau cu ucraineni, ci cu americanii; acesta nu era un război, ci mai degrabă o „operațiune specială”. Odată ce se termina, toți puteau trăi fericiți sub conducerea lui Putin, a spus el.

Irina îl contrazicea. Nu avea nevoie de salvare, spunea ea. Nu erau soldați americani sau baze în Lukașivka sau oriunde în Ucraina. Ea nu dorea să trăiască sub Putin. Când căpitanul a spus că i s-a spus că ucrainenilor li se interzice să vorbească rusă, ea i-a spus că pot vorbi în orice limbă. (Eu am vorbit cu Horbonosii în rusă.)

Treptat, a cedat, confruntat nu doar cu protestele Irinei, ci și cu faptele sumbre ale războiului. În primele zile ale conflictului, era plin de viață, crezând că era iminentă cucerirea. Se repezea în pivniță, declarând: „Kievul este înconjurat! Cernihivul este pe cale să cadă!” Dar pe măsură ce săptămânile au trecut și nici Kievul, nici Cernihivul nu au căzut, starea de spirit i s-a acrit. La un moment dat, mi-a spus Serghei, a trebuit să-i arate căpitanului unde se află Kievul pe hartă, lăsându-l surprins pe rus să afle că nu era nicăieri în apropiere, așa cum presupunea el, ci la aproape 100 de mile distanță.

Ceilalți soldați erau mai puțin aprinși. Doi s-au retras în cinism, nedorind să aibă încredere în rapoarte sau informații de la ruși sau ucraineni. Cel căruia îi fusese arsă fața era la fel de convins anti-Putin pe cât era căpitanul de pro-Putin. L-a înjurat deschis pe președinte, numindu-l o capră. Nu votase niciodată pentru partidul lui Putin.

Treptat, s-a clădit un fel de relație de încredere. Într-o noapte, un sergent-major rus beat a cutreierat Lukașivka, purtând o haină de piele și o broșă U.R.S.S., amenințănd că va ucide localnicii ca răzbunare pentru soldații pe care îi pierduse. Era prea beat pentru a-și duce la îndeplinire amenințarea, dar incidentul nu a fost unul izolat: soldații mai tineri beau și se drogau, strigând la ucraineni că toți trebuie să fie „pedepsiți”. Horbonosii rareori se aventurau dincolo de livada lor. S-au simțit mai în siguranță în pivnița lor, cu cei cinci soldați ai lor.

Când rușii părăseau pivnița pentru o băutură sau un fum, îl invitau pe Serghei să li se alăture. Grupul dilua băuturile spirtoase crude cu puțină apă, iar Serghei rula tutun cu pagini de ziar. Conversațiile lor au devenit mai contemplative. „Ce căutați aici?”, întreba Serghei. „Ce rost are acest război?” Descurajați, rușii răspundeau că au venit neașteptându-se la o luptă, ci la o sărbătoare. Ei veniseră, a spus unul, „pentru un marș al victoriei la Kiev”.

Moralul scăzut al soldaților, cinismul și neîncrederea lor nu sunt, în anumite privințe, deloc surprinzătoare. Faimosul sistem de propagandă al lui Putin a fost întotdeauna mai puțin despre stimularea entuziasmului și mai mult despre răspândirea îndoielii și incertitudinii, proliferând atât de multe versiuni ale „adevărului” încât oamenii se simt pierduți și apelează la un lider autoritar pentru a-i ghida prin neclaritate. Într-un context politic intern, aceste tactici au sens: îi țin pe oameni pasivi, nesiguri de ceea ce se întâmplă cu adevărat. Dar își arată limitele atunci când vrei să muți o țară spre entuziasmul turbat necesar războiului.

Am trăit și am lucrat ca producător TV și regizor de documentare în Rusia în primele două mandate ale lui Putin ca președinte, din 2000 până în 2008. După cum mi-a spus atunci unul dintre spin-doctorii lui Putin, Kremlinul a avut întotdeauna o problemă cu motivarea oamenilor. Ori de câte ori era nevoie să organizeze o demonstrație proguvernamentală, oficialii erau forțați să umple autobuze cu funcționari publici și să plătească suplimente. Este de remarcat faptul că, în ciuda cenzurii crescânde, mii de oameni au fost închiși pentru că au protestat împotriva războiului. Cu tot presupusul sprijin intern pe care Kremlinul îl pretinde pentru invazie, nu au existat demonstrații în masă pe străzile orașelor rusești în favoarea acțiunilor guvernuui.

Chiar și pentru legiunile de ruși care acceptă teoriile conspirației – că țara lor este amenințată din partea SUA, că Rusia merită un imperiu – există problema dacă Kremlinul este suficient de competent pentru a urmări astfel de ambiții. Cu cât războiul se prelungește, cu atât vor apărea mai multe întrebări despre competența Kremlinului. Oameni precum ofițerul care a trăit cu Horbonosii vor începe să se îndoiască de ce este capabilă țara atunci când se confruntă cu realitatea.

Alte semne indică faptul că rușii nu sunt pe deplin convinși de narațiunea Kremlinului. Recent, unele dintre căutările de top, pe internetul rusesc, au vizat locul unde se află ministrul apărării, Serghei Șoigu, care în mod misterios a ieșit în libertate pentru o perioadă după ce fusese considerat responsabil ded nenorociri de pe front. Alte căutări de top au vizat atrocitățile comise de forțele ruse atunci când s-au retras din Bucea, localitate situată lângă Kiev. Cercetătorii de la Laboratorul Public de Sociologie, un institut independent, au efectuat 134 de interviuri cu ruși și au descoperit că chiar și cei care au înghițit ideea de bază că țara lor era înconjurată de dușmani și că războiul din Ucraina a fost vina NATO, totuși, se îndoiau de aparentele dovezi oferite de Moscova. Unul dintre cercetătorii care a efectuat studiul, Natalia Savalieva, a concluzionat: „Sunt mulți ale căror atitudini se echilibrează între sprijin și opoziție…Ei nu înțeleg motivele invaziei și repetă în schimb opiniile pe care le-au auzit de la alții. Ei raportează confuzie în fața unui «război informațional» purtat de toate părțile implicate și a «propagandei» venite din ambele părți”.

A face sondaje într-o dictatură este o afacere îndoielnică în cele mai bune vremuri. Cât de cinstiți vă așteptați să fie oamenii atunci când chiar și utilizarea cuvântului război presupune o posibilă pedeapsă de 15 ani de închisoare? Dar dovezile sugerează că moralul nu este scăzut doar în rândul soldaților, cum ar fi cei care au rămas cu familia Horbonos, ci și în rândul rușilor obișnuiți. Imediat după începutul invaziei, cercetările care au circulat în rândul unui grup mic de cadre universitare pe care le-am obținut au arătat că, deși aproape jumătate dintre respondenții într-un sondaj reprezentativ la nivel național au susținut „operațiunea specială” a lui Putin, emoțiile pe care le-au simțit erau superficiale – speranță și mândrie. În schimb, cel de-al cincilea care s-a opus războiului a avut sentimente mult mai profunde, invocând rușine, vinovăție, furie și indignare. Aproximativ un sfert au spus că nu au opinii puternice sau au susținut războiul cu anumite rezerve, dar totuși au spus că simt tristețe.

Se pare că strategia de propagandă a lui Putin este mai vulnerabilă decât ar părea.

Pe măsură ce săptămânile au trecut, familia Horbonos a început să vadă că soldații ruși au început să înțeleagă cât de multe daune inutile au provocat.

Casa soților Horbonos, o casă pe care o construiau de 30 de ani, a fost complet distrusă; biblioteca lor a ars două zile înainte de a se prăbuși în moloz. Când Irina nu mai suporta, începea să plângă și să țipe la soldații din întunericul pivniței: „Aveam de toate! Ce căutați aici?” Rușii doar stăteau în întuneric, tăcuți.

Într-o dimineață, i-a luat cu ea să culeagă ierburi sălbatice pentru ceai. În timp ce treceau prin puținul rămas din viețile Horbonosilor, soldații și-au cerut scuze pentru toată distrugerea pe care o aduseseră. Ar fi mult mai bine, spunea unul, dacă ar putea într-o zi să îi viziteze ca oaspeți. Serghei era livid. „Ați venit aici să mă omorâți și să-mi distrugeți casa”, a spus el, „și noi să fim prieteni? Nu putem fi decât dușmani.” Rușii și-au cerut din nou scuze și, curând, toți au început să spună că războiul a fost fără sens. Au început chiar să-l numească război.

Familia Horbonos a avut, de asemenea, o perspectivă neobișnuită asupra motivațiilor rușilor. Când l-am întrebat pe Serghei ce crede că îi mână la luptă, a fost fără echivoc. Soldații, a spus el, erau mânați nu de mândria națională sau zelul expansionist, ci de bani.

Toți soldații au spus că au datorii – ipoteci, împrumuturi, facturi medicale – și au nevoie de salariile armatei lor. Nici măcar acele salarii nu erau suficiente. Treaba lor ca mecanici era să repare tancurile, dar abilitățile lor însemnau că erau și pricepuți în a le demonta. În timpul pauzelor în bombardare, ei găseau vehicule rusești avariate sau distruse și topeu plăci cu fire de aur. O placă le-aduce acasă 15.000 de ruble, sau aproximativ 200 de dolari.

Alți soldați ruși erau mai puțin creativi. În ziua în care armata rusă a părăsit satul, mulți au înșfăcat tot ce au putut. Tancurile lor erau pline de saltele și valize; vehiculele lor blindate erau pline cu lenjerie de pat, jucării, mașini de spălat. (Când soldatul tătar a venit să-și ia rămas bun, i-a spus lui Serghei că se va retrage în curând și a promis că le va trimite Horbonosilor o parte din pensia sa).

La suprafață, oficialii ruși pot exalta noul model de izolare splendidă al lui Putin, susținând că poporului lor nu îi pasă de sancțiuni, că nu au nevoie de alte țări, că Rusia este propria sa civilizație. Dar comportamentul Rusiei sugerează altceva: gândiți-vă la busculadele de a cumpăra de la IKEA înainte ca lanțul suedez de mobilă să-și închidă magazinele în țară sau la utilizarea pe scară largă a rețelelor private virtuale și a site-urilor oglindă pentru a folosi Instagram și Netflix.

Economiștii fac diferența între preferințele declarate – ceea ce oamenii spun că vor – și preferințele revelate, ceea ce acțiunile lor arată că doresc de fapt. Rușii ar putea pretinde că nu au nevoie de Occident, dar, la urma urmei, bunurile pe care acei soldați ruși au fost atât de dornici să le jefuiască în Ucraina au fost în mare parte produse din Occident.

Puțini oameni se gândesc mai mult la cum să implice publicul rus decât Volodimir Zelenski. El este motivat de empatie, găsind un teren comun cu publicul său. Asta a făcut el ca actor, comedian și satirist de sketch-uri. M-am întâlnit cu el alături de Jeffrey Goldberg și Anne Applebaum, pentru a-i lua un interviu pentru The Atlantic , iar când i-am spus că sunt născut la Kiev, mi-a vorbit fără să întrerupă vreodată contactul vizual – își găsise un punct comun cu mine. Aceasta este cheia strategiei sale de comunicare la toate nivelurile, cu indivizi și cu țări. De fiecare dată când se adresează legislativului unei alte țări, el și echipa sa cercetează istoria acesteia pentru a găsi un punct comun cu ceea ce se confruntă acum Ucraina: pentru Marea Britanie, a fost Blitz-ul; pentru SUA, a fost 9/11.

Chiar de la începutul invaziei, el a încercat să se adreseze direct rușilor, spunând că știe că printre ei sunt oameni buni. Sigur, ne-a spus el în interviul nostru, au existat întotdeauna ruși care nu au crezut că Ucraina este o țară adevărată, dar au fost mulți alții care au făcut-o, cărora le-a plăcut să viziteze Ucraina. Dificultatea, a continuat el, era că acest ultim grup nu-i mai preia apelurile. În afara unui cerc restrâns de democrați ruși exilați, apelurile lui și ale altor ucraineni par să se prăbușească. Sondajele, oricât de problematice ar fi, arată un sprijin copleșitor în Rusia pentru invazie, iar poveștile despre ucrainenii care își sună rudele din Rusia pentru a le spune despre război sunt descurajatoare – majoritatea par să respingă dovezile furnizate de rudele lor. Rusia se află într-un „buncăr informațional”, ne-a spus Zelenski, unul atât psihologic, cât și tehnologic.

„Rușilor”, ne-a explicat Zelenski, „le este frică să recunoască vinovăția. Cum lucrezi cu asta? Ei trebuie să învețe să accepte adevărul.” El a descris trei pași necesari pentru aceasta: schimbarea mediului informațional; o elită politică ce admite vinovăția pentru agresiune; și, în sfârșit, oamenii obișnuiți își asumă responsabilitatea.

Renunțarea la responsabilitate este marea obsesie a Kremlinului. Rusiei nu i s-a dat de ales decât să-și lanseze „operațiunea specială” în Ucraina, a spus recent Putin. Va fi rolul culturii, al mass-media, al educației și al instanțelor să schimbe asta. Dar astfel de procese necesită timp. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, majoritatea germanilor s-au văzut nu ca făptuitori, ci ca niște victime – ai conducerii naziste și a bombardamentelor aliate. Doar procesele pentru crime de război de la Nürnberg, care au scos la iveală toată oroarea Holocaustului, și apoi decenii de intervenții culturale și educaționale, au schimbat asta.

Situația din pivnița Horbonosilor era unică. Rușii rareori trebuie să se confrunte atât de direct cu realitatea sau cu victimele lor. Dar experiența Horbonosilor indică o posibilă strategie de angajare a poporului rus și de a accelera sfârșitul războaielor lui Putin.

În mod contraintuitiv, războiul nu este neapărat subiectul de bază. În schimb, problemele care afectează viețile rușilor și definesc comportamentele lor sunt ceea ce contează cu adevărat – ipotecile, medicamentele, școlile, viitorul copiilor lor și dorința lor de a face parte din lumea mai largă.

Pentru ca sistemul său să funcționeze, Putin depinde de milioane de oameni, inclusiv medici, soldați, academicieni și ofițeri de poliție, pentru ca toți să fie motivați și să joace împreună. Acea motivare se scurge din sistem. Nu este clar dacă Putin are mecanismele represive necesare pentru a guverna doar prin frică: închisorile sunt deja pline. Ținta din Rusia nu implică nimic atât de dramatic precum schimbarea de regim, ca să nu mai vorbim despre revoluție. Tot ce are nevoie este ca oamenii să nu mai tragă de greutate, pentru că pot vedea că guvernul nu mai este competent sau nu mai acționează în interesul lor. (Ceva asemănător s-a întâmplat în Uniunea Sovietică la mijlocul anilor 1980: sistemul s-a oprit pe măsură ce oamenii au renunțat la el, ceea ce a dus la schimbarea cursului elitelor. Pe atunci, un război fără sens în Afganistan a catalizat deznădejdea. Astăzi, Ucraina ar putea juca un rol analog.)

Mass-media și comunicarea prodemocrației – din surse independente rusești, Occident sau Ucraina – pot grăbi acest proces. În ciuda interdicțiilor de pe site-uri web și pe unele platforme de socializare, mijloacele tehnice de a interacționa cu poporul rus sunt disponibile: radio, canale Telegram, TV prin satelit, grupuri de mesagerie securizate, site-uri oglindă și VPN-uri.

Mass-media de stat rusă publică acum propagandă politică continuă, care este întotdeauna o decizie dezastruoasă de conținut. Rușii vor căuta în curând divertisment alternativ. Acest tip de cerere oferă oportunități de a susține surse neconvenționale.

Sprijinirea presei independente ruse (acum în mare parte exilate) este vitală. În trecut, aceste puncte de vânzare și organizații au făcut de obicei apel la un public deja prodemocrație. Ei și alții trebuie încurajați să implice grupuri din afara bulei liberale, care au propriile lor priorități.

Nu doar agendele și publicul trebuie luate în considerare; mai sunt si genurile. Cu toții știm cum își desfășoară Kremlinul războiul informațional străin, folosind ferme de troli, mass-media de stat care vând conspirații și oficiali abuzivi care minimalizează și insultă pe oricine îndrăznește să-i critice. Eforturile guvernelor democrate de a ajunge la rușii obișnuiți trebuie să fie complet diferite. Gândiți-vă la primăriile online care implică ruși obișnuiți, unde celebritățile occidentale care au baze mari de fani ruși, precum Arnold Schwarzenegger (al cărui videoclip recent atrage fanii săi ruși a obținut milioane de vizualizări) își imaginează o altă Rusia. Gândiți-vă la media receptivă, unde rușii pot cere detalii despre ceea ce se întâmplă pe front și pot primi răspunsuri bazate pe dovezi. Gândiți-vă la forumuri online, unde medicii discută despre modul în care oamenii obișnuiți pot gestiona criza de sănătate din Rusia care se profilează, sau la canalele YouTube în care psihologii se adâncesc în stresul psihologic pe care rușii se confruntă.

Înapoi la Lukașivka, Irina Horbonos mi-a povestit că se simțea uneori, în mod bizar, norocoasă. Satul ei a fost ferit de cele mai grave atrocități care au avut loc pe măsură ce forțele lui Putin se retrag de la Kiev și Cernihiv. Da, spuse ea, casa ei fusese redusă la dărâmături și tot ce lucraseră ea și Serghei toată viața lor dispăruse, dar ar fi putut fi și mai rău.

În timp ce mă întorceam cu mașina la Kiev, m-am gândit la povestea ei și la ceea ce ne spusese Zelenski cu câteva zile în urmă. Irina părea să creadă că tot ceea ce făcuse a fost să supraviețuiască, dar în realitate ea și familia ei făcuseră mult mai mult. Zelenski, prin căutarea lui nesfârșită de empatie, și Horbonosii, prin dialogul lor remarcabil cu inamicii lor ruși, ne arătaseră cum s-ar putea termina de fapt acest război. >>

Distribuie Distribuie Comentarii