Cazul „Bercea Mondial - Mircea Băsescu“ aduce o explicaţie în plus pentru faptul că, an de an, în România cresc taxele: statul, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF), este incapabil să ia urma banilor care se învârt în economia neagră şi ajung uneori, după cum ilustrează şi cel mai mare scandal politic al ultimului deceniu, în mita cu care sunt unşi cei din apropierea vârfurilor puterii.

Un interlop – Sandu Anghel, alias „Ber­cea Mondial“ – a pus la bătaie 600.000 de euro pentru a scăpa cu o pedeapsă mai blândă într-un dosar de tentativă de omor, iar o parte din mită a ajuns la vârf, la Mircea Băsescu, fratele preşedintelui României. Banii din activităţi infracţionale au mers spre activităţi infracţionale.

„La nivel local toată lumea ştie cu ce se ocupă şi ce activităţi au clanurile. Prin urmare, nu ar trebui să fie greu pentru Fisc să intervină. Rămâne întrebarea în ce măsură are Fiscul undă verde să se lupte cu aceste reţele“, spune analistul economic Aurelian Dochia.

Banii care trebuie să ajungă în conturile statului intră deci în buzunarele interlopilor care, cu o parte din ei, cumpără slujbaşii statului sau pe cei din sfera puterii. Iar statul majorează taxele pentru că nu are altă soluţie de a-şi onora obligaţiile.

Afacerea în care este implicat fratele pre­şedintelui, extrem de gravă din toate punctele de vedere, indică şi o mare slăbiciune a statului. Statul român nu are instituţii profilactice sau le are doar cu numele. În cazul Sandu Anghel, în cel al mitei de la Spitalul Clinic de Urgenţă de Chirurgie Plastică din Bucureşti, unde medici cu salarii modeste aveau sute de mii de euro în conturi, în cazul de acum câţiva ani al traficanţilor din vămi ascunşi sub haina de vameşi, Fiscul a fost inexistent deşi frauda se petrecea la vedere.

Vameşii îşi construiseră vile la vedere. Sandu Anghel are, potrivit presei locale, opt palate în Slatina (că nu are autorizaţie de construire pentru ele nu face decât să întărească ipoteza gravei lipse a  autorităţii, o anomie care s-a instalat).

Medicii arestaţi de al Spitalul de arşi aveau nu doar bani lichizi, ci şi conturi solide care nu puteau fi alimentate la acel nivel de veniturile lor legale.

În Timişoara, clanul Cârpaci, arhicunoscut pentru activităţile sale infracţionale, a achi­­ziţionat în oraş peste 140 de clădiri istorice. Are şi zeci de procese, dar nimeni nu s-a dus la ţintă: cu ce bani au fost cumpărate aceste clădiri şi de unde vin banii?

Din când în când ANAF oferă câte un spectacol televizat cu mascaţi care descind la sedii de firme, dau amenzi, le închid pe unele, întocmesc dosare de evaziune. Este bine, dar Fiscul nu merge mai departe pe firul banilor, pentru că, dacă ar merge, ar ajunge la conturi, vile, piscine, ar ajunge la averile personale ridicate din trafic şi evaziune. Nu există legislaţie pentru o intervenţie a Fiscului? Nu există voinţă?

Rolul Fiscului este să recupereze banii statului. În urmă cu 10 ani – spune fostul şef al Fiscului Sebastian Bodu - ANAF nu putea ajuge la averea lui Sandu Anghel sau a altora ca el pentru că legislaţia face diferenţă între „averea nejustificată“ şi cea „ilicită“.

Fiscul şi în trecut şi acum merge spre venitul „nejusti­ficat“ şi îl impo­zitează (evaziunea fiscală este o activitate prin care cineva obţine profit dintr-o activitate licită, dar ascunde acel profit). Activitatea ilicită nu ţine de Fisc, ci de sfera penală. Dar Fiscul are de câţiva ani un instrument pe care nu-l foloseşte: are legislaţie pentru controlul averilor. Şi poate vedea dacă o avere este „nejustificată“ (nede­cla­rare de venituri) sau este ilicită.

„Astfel de averi ale clanurilor nu sunt nejustificate, sunt ilicite. Ca să intre Fiscul peste tine trebuie să fii contribuabil, ceea ce nu era cazul la Bercea Mondial. Eşti contribuabil, dar ţi-ai ascuns venitul real, Fiscul te-a prins, deci plăteşti“, susţine Sebastian Bodu, în mandatul căruia s-a pus pentru prima dată problema unui control al averii personale.

Dar, arată el, Fiscul are un departament de control al averilor şi acesta este rolul lui să treacă „dincolo“, să meargă spre ţintă, spre averea personală - să o impoziteze dacă este nejustificată şi să sesizeze parchetul dacă are bănuieli că este ilicită (provenită din activităţi infracţionale).

Până să ajungă să dea 600.000 de euro mită, familia lui Sandu Anghel a strâns aceşti bani din activităţi infracţionale, prin urmare, chiar dacă nu era de competenţa directă a Fiscului, în sensul impozitării averii personale pentru că el nu o declara, putea fi lesne observabil de către Fisc că o avere afişată nu este declarată.

Sandu Anghel are multe dosare de eva­ziune fiscală, dar sunt dosare în care sunt implicate societăţile sale comerciale. Nimeni de la Fisc nu l-a întrebat pe interlopul din Slatina din ce bani şi-a ridicat casele. În România nimeni nu a plătit, nu pentru evaziunea în care este implicată o companie, ci o persoană. Deci problema nu este că firmele, inclusiv ale interlopilor nu ar fi controlate de Fisc, ci că ANAF nu merge mai departe, nu analizează activele celor din spate, adică să întrebe de bani, de case, de maşini şi să ceară să le justifice provenienţa.

Palatele clanurilor sunt la vedere, nu sunt ascunse în peşteri. Şi nu doar clanurile sunt în discuţie. România este plină de vile de bugetari care nu au avut toată viaţa decât o slujbă la stat, dar nimeni nu-i întreabă pe aceştia cum şi-au făcut averile impresionante cu câteva sute de euro salariu pe lună.

Chiar reuniunile mai largi ale partidelor sunt însoţite de expoziţii paralele în care sunt expuse sute şi sute de maşini de zeci de mii, dacă nu de sute de mii de euro. Dar nimeni nu întreabă nimic: de unde atâta bănet într-o ţară atât de săracă?

În aceeaşi vreme, datele arată că în România statul strânge din TVA doar jumătate din cât ar trebui să adune. Strânge 11-12 mi­liarde de euro pe an când ar trebui să strângă 22 de miliarde de euro.

Deci 11 miliarde de euro sunt bani rulaţi în eco­nomia neagră, alimentează conturile inter­lo­pilor şi sunt folosiţi pentru coruperea siste­mului. Douăzeci de miliarde de euro, adică 14% din PIB, aceasta este evaziunea fiscală în România, potrivit estimărilor Consiliului Fiscal. Iar statul se bucură că strânge câteva sute de milioane de euro din noua acciză la carburant.

Toată lumea aşteaptă salvarea de la procurori, dar nu acesta este traseul normal. Fiscul este cel care trebuie să intervină în primul şi în primul când este vorba despre infracţiuni economice.

Dacă Fiscul care ca şi un trecător oarecare poate vedea că peste noapte a răsărit o vilă undeva, are în plus avantajul că poate privi şi în conturi. Secretul bancar funcţionează doar în sensul în care ceea ce se vede acolo nu poate fi făcut public. Este adevărat că evaziunea pe cash este mai uşoară - statul încearcă prin măsuri admi­nistrative, a adoptat legislaţie în acest sens, să limiteze tranzacţiile cu cash pentru a limita evaziunea –, iar volumul cashului în circulaţie a crescut de la 21 mld. lei în 2007 la 35 de miliarde de lei în 2014. Dar asta nu înseamnă că Fiscul este legat de mâini şi de picioare. Iar dacă are instrumente, de ce nu le foloseşte?

„Lipsa de rezultate ţine şi de o inerţie la schimbări. Pentru că există în practică exemple  care au arătat că lucrurile se pot îmbunătăţi – un exemplu este cel al Bulgariei, care a redus mult evaziunea în urma unui program derulat cu Banca Mondială. Brazilia a instituit un sistem în care orice tranzacţie apare automat pe ecranul Fiscului, care demarează cercetări dacă există vreo suspiciune. Se poate, deci, dar există multă inerţie şi rezistenţă la schimbare“, spune Dochia.

Fiscul are în jur de 1.000 de angajaţi la un milion de locuitori. Dar, potrivit ultimului raport al Consiliului Fiscal, veniturile fiscale ca pondere în PIB, la 1.000 de angajaţi ai ANAF, sunt de 6,3% din PIB în Letonia, 2,38% din PIB în Cehia, 5,28% din PIB în Slovenia sau 1,65% din PIB în Ungaria şi doar de 1,22% din PIB în România.

Slabele rezultate în combaterea eva­ziunii şi a activităţilor ilicite în zona economică obligă statul să majoreze impozitele şi orice plus în economia locală este repede înghiţit de buzunarele largi ale statului.

„De fapt, taxa pe stâlp a fost pusă din cauza incapacităţii Fiscului de a îmbunătăţi colec­ta­rea“, conchide Aurelian Dochia.

Material publicat de www.zf.ro

Distribuie Distribuie Comentarii